x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Scînteia Special Oastea ţării: "În armată ne-au dus la irigaţii să facem canale"

Oastea ţării: "În armată ne-au dus la irigaţii să facem canale"

de Luiza Moldovan    |    04 Mar 2009   •   00:00

"În armată am intrat în ziua de marţi, 13 septembrie 1988 şi am intrat în rezervă în 10 februarie 1990. Nu mai ştiu ce zi a săptămânii era când am ieşit din armată. Ziua intrării în armată mi-o amintesc, dar nu mai ştiu de ce mi-o amintesc, mi-o amintesc şi gata.



N-am fost tocmai o generaţie norocoasă. Semăna foarte mult cu descrierile din «O zi din viaţa lui Ivan Denisovici», cu singura deosebire că la noi mai puteai să sari gardul să te duci în oraş şi puteai să mănânci cât voiai. Asta, bineînţeles, dacă-ţi plăcea mâncarea. Un an jumate, cât am stat în armată, am mâncat patru feluri de mâncare: cartofi, varză, fasole şi macaroane. Şi ceai şi biscuiţi. Pe primul loc fasolea, clar. Cea mai bună. Era sărbătoare când ne dădea fasole. Era bună, bună, nici nu am ce să spun mai mult de atât. Pe locul doi cartofii fierţi, pe locul trei varza şi pe locul patru – macaroanele. Nimeni nu putea să mănânce ma­caroanele alea. Erau nasoale de tot. Erau uscăcioase şi-ţi luau toată saliva din gură, când băgai în gură o lingură de macaroane îţi simţeai gura uscată şi ţi se forma o clisă lipicioasă... era ceva îngrozitor, nimeni nu putea să mănânce macaroanele alea, când aveam macaroane la masă, pur şi simplu rămâneam nemâncaţi. Varza era aşa şi aşa. Înota în ulei şi trebuia să sacrifici o bucată de pâine ca s-o pui în farfurie ca să absoarbă tot uleiul, o aruncai (pâinea, adică) şi pe urma te-apucai să mănânci varza. Era chiar ok, chiar bună, doar treaba cu uleiul trebuia s-o rezolvi în prealabil. Cartofii fierţi erau cartofi fierţi, aici n-am nimic de comentat, decât că nu de puţine ori trebuia să-i alegi de coajă chiar în farfurie. Înţelegeam de fiecare dată când găseam coji în farfurie, pentru că, na, te trezeai de di­mi­neaţă, dacă erai de serviciu la bucătărie, te apucai fie să cureţi varza, fie să cureţi cartofii, iar cartofii nu sunt doi-trei, cum faci tu acasă piureul, sunt cinci sute de kilograme, sunt un munte de cartofi pe care trebuia să-i cureţi de unul singur până la ora la care veneau ăia la masă, deci ştiu cum e, dacă la început îmi dădeam toată silinţa să-i curăţ cât mai bine, pe urmă îmi băgam picioarele şi mai aruncam şi câţiva aşa, necurăţaţi, la curăţaţi; oricum, mă gândeam că se des­prin­de coaja aia şi singură când dau de apă şi de căldură, aşa că nu mă strofocam foarte tare. Şi, oricum, ni­meni nu se smiorcăia că găsea car­tofi cu coajă în farfurie.

Luai cartoful, îi dădeai coaja la o parte şi-l mâncai. Mare şmecherie. N-a murit nimeni din asta. La desert, dacă mai puteam, ne mai dădea ceai cu biscuiţi. Era foarte bun. Luai biscuitele, îl înmuiai în ceai, eventual mai puneai câţiva biscuiţi şi-i lăsai să absoarbă tot ceaiul şi se forma ca un fel de mucilagiu dulce. Foarte bun ceaiul cu biscuiţi. Foarte, foarte bun.

Odată am făcut un guguloi dintr-un miez de pâine şi am dat aşa, la harneală şi s-a lipit de tavan, mânca-ţi-aş. Âia au zis că «ce p*** mea, bă, ne-arăţi d-astea», şi, pe bune, mai bine nu ştiam că pâinea se lipeşte de tavan, nu de alta, dar e naşpa să-ţi dai seama ce bagi la ghiozdan în armată.

Pe urmă, când vii acasă, toate alea ţi se par super, dar pâinea era ca un cauciuc şi mai bine era să nu ştii. În orice caz, nimeni nu murea de foame în armată, că săream gardul, cum îţi spuneam, aveam conserve şi tot restul, nu murea nimeni de foame în armata lu’ Ceauşescu".

"Cum am intrat în rahat. La propriu!"
"La sfârşitul lui 1988 eram în Brăila şi am folosit pentru prima oară lopăţica Lienemann, pe care o aveam cu noi, prinsă la cingătoare; lopăţica Lienemann era aşa ceva care luai cu ea şi ce luai cu ea, se rabata şi se închidea aşa, ca într-un plic şi te duceai şi aruncai, că de obicei e folosită numai la mizerii şi se purta la centură. Cu lopăţica Lienemann am desfundat eu odată canalul în armată. Canalul se înfundase şi m-au găsit pe mine ăla mai prost ca să mă bage în c..t la propriu, bine, că aveam un superior, un locotenent, avea boală pe mine, băi, deci nu mă putea suferi, nu ştiu ce avea cu mine şi io aflasem că vrea să mă bage-n c...t şi abia aşteptam să-l prind la cotitură, să i-o trag la meserie, abia aşteptam să-mi dea ordin să intru cu uniforma de militar în c...t, că intram cu stema Repu­blicii Socialiste România, îţi dai seama, era nasol de tot, abia aşteptam, aveam stemă şi pe nasturi şi la centura pantalonilor, abia aşteptam să-i fac raport şi ăla era dacă-i făceam raport pe aşa ceva.

Eram în faţa plutonului, îmi dă ordinul, «am înţeles, să trăiţi», mă bucuram în sinea mea că i-o trăgeam la meserie, băi şi când colo, mă trezesc că-mi dă costumul de protecţie antichimică şi mă pune să mă îmbrac cu el. Şi uite-aşa am intrat în c...t până la brâu. Şi trebuia să desfund canalul cu lopăţica Lienemann.

Pentru asta, trebuia să găsesc mai întâi sifonul scodolind prin rahat, ceea ce am şi executat. Am găsit sifonul, l-am scos, am dat cu lopăţica, s-a dus rahatul, dar nu şi de pe mine. Nu era mare filosofie, dar era ceva extraordinar de scârbos, şi-acuma-mi vine să vomit când mă gândesc. După ce s-a dus tot raha­tul din canal, a rămas rahat pe mine.
M-au curăţat cu furtunul. Dacă mă simţeam ca un erou? Mă, sincer, mă simţeam de c...t. În nici un caz mândru".

"Scînteia", analfabetul şi serul fiziologic
"Hoşman Dorel era unu’mic de statură, cu faţa curată-curată, avea obrajii roşii şi ochii albaştri. Era îndesat şi puternic. Spunea că el e păstor de oi şi vorbea cu «dânsa» despre oaie. Despre pielea oii vorbea aşa: «Când o tunzi pe dânsa, i se zgribuleşte pelcica». L-am cunoscut la Caracal, când eram caporal sanitar.

Înainte să fiu la Caracal, fugisem din Tecuci, unde eram la irigaţii (practic, armata pe vremea aia însemna să lucrezi, să munceşti toată ziua, ca salahorii şi atâta tot, la sfârşitul zilei să cazi frânt şi a doua zi s-o iei de la început. Te trezeai de dimineaţa de la patru, până la cinci erai mâncat, era încă beznă afară, te urca într-un camion şi te ducea pe câmp şi te lăsa acolo, fără lumină, fără mâncare, fără nimic, să sapi canale. Şi tu te apucai să sapi la canale, doar că, din cauză că nu puteai comunica cu ăla de mai departe de tine, te pomeneai la sfârşit că tu săpai canal într-o parte şi ăla venea cu canalul lui din cu totul altă parte şi nu se mai întâlneau canalele între ele şi se ducea totul de suflet, şi muncă, şi nervi, şi necaz şi tot. Munceai ca un câine degeaba, stăteai în apă până la piept şi dădeai cu sapa, pe un frig de-ţi crăpau dinţii-n gură. Din armată am ieşit cu artrită.

De la Tecuci am fugit din cauza Maiorului Lungu pentru că nici ăla nu mă suporta, că zicea că am bacalaureat şi eram bucureştean. Parcă el n-avea bacalaureat, da’ mă rog, fiecare cu păsărica lui, dacă mă-nţelegi ce vreau să spun. A, şi-n plus, nu-i plăcea că mă dădeam io mare veteran. O dată mi-a zis «Ce, mă, tu ai franjuri la chiloţi?» «Tovarăşe maior, permiteţi să raportez. Nu ştiu ce înseamnă chiloţi cu franjuri pentru că eu nu am văzut la mine în familie aşa ceva». «Culcat! Drepţi! Culcat! Drepţi! Culcat! Drepţi!».

La începutul lui 1989 m-a transferat la Caracal.  Aşa l-am cunoscut pe Hoşman Dorel, care era un băiat foarte bun, doar că, mă rog, ca fiecare dintre noi, încerca să tragă chiulul cât mai mult posibil. Eu eram caporal sanitar, adică eram tătic. Veneau toţi la mine să le dau scutire medicală, frate, da’ ăsta venea mereu şi nu puteam să-i dau mereu scutire, adică alţii munceau de le ieşea pe nas şi ăsta trăgea chiulul, nu era ok deloc, da’ ăsta ce făcea?, se făcea că e nebun. Adică se făcea că, vezi Doamne, se trezeşte noaptea brusc şi începe să arunce cu papucii în noi. În mine, însă, n-arunca nici­odată, arunca doar în ceilalţi, băi, şi avea o ţintă, să mor io, la fix te nimerea şi-ţi dai seama că era frustrant să te trezeşti în toiul nopţii cu un papuc în cap. Băi, da’ mie nici­odată nu-mi arunca cu papucu-n cap. Şi de atunci miroseam eu ceva da’ nu ştiam cum să-l prind, că doctorul unităţii, Luigi Iacobescu, îi pusese un diagnostic d-ăsta... incapacitate de... p*** mea, ceva de genul ăsta, că dacă-i punea schi­zofrenie sau ceva, ieşea nasol de tot, ieşea eveniment pe unitate, că adică cum se face că unul cu schi­zo­frenie a intrat în armată, mă rog, nu asta era problema cea ade­vă­rată, problema cea adevărată era că ăsta se prefăcea mereu că e bolnav şi că are nevoie de tratament, pe mine medicul mă punea să-i fac o injecţie cu ser fiziologic, îi fă­ceam injecţia şi gata. Băi, da’ in­jecţiile alea dureau, nu glumă, da’ Hoşman Dorel mai bine suporta durerile alea de la injecţii decât să se ducă să muncească cu ăia.

O dată l-am pus să semneze că s-a vindecat. I-am dat foaia cu diagnosticul, tot, nu-ştiu-ce, şi i-am dat să semneze unde scria «Sem­nă­tura». E, nu pot să-ţi spun ce se pa­nicase băiatul ăsta cu foaia în mână. Avea aşa, un fel de spaimă blândă în ochi, o expresie extraordinară. I-am zis «semnează, mă, semnează acum»! Stătea aşa şi nu făcea nimic şi era timorat de pixul pe care nu ştia să-l ţină în mână şi de foaia aia. I-am zis atunci «Mă, de fapt, tu nu ştii să scrii şi să citeşti, aşa-i?», a lăsat ochii-n pământ şi a zis că aşa e, nu ştie să scrie şi să citească, el e păstor la oi şi el abia aşteaptă să se întoarcă la oile lui. Şi l-am luat şi m-am apucat să-l învăţ să scrie şi să citească, după ziarul Scînteia l-am învăţat alfabetul. «Uite, ăsta-i "a" mare de tipar, ăsta-i "a" mic de tipar, ăstai "b", ăsta-i "c", toate literele. Mândria mea cea mai mare a fost că la sfârşitul armatei o bunghea. Asta a fost cu Hoşman Dorel şi oile lui. Un băiat extraordinar. Şi s-a şi cu­min­ţit. N-a mai făcut pe nebunul şi n-a mai aruncat cu papucu-n nimeni! Nu era deloc prost, da’ deloc. Îţi dai seama câtă minte trebuia să ai în cap ca să-ţi înscenezi nebunia în fiecare zi? Era o treabă chestia asta, nu era de ici – de colo.  

Spre sfârşitul armatei ne mu­ta­seră într-un cămin de nefamilişti. Era o poezie. Ne făcuserăm rost şi de hainele de civil, ne închiriam cameră la Hotelul Romula din Caracal. Adică ne închiriam cameră ca să dormim acolo. Unii se mai şi des­trăbălau, dar eu nu, că aveam gagică şi o iubeam".

×
Subiecte în articol: special armata