Opere de artă din gem de prune!

În perioada rece a anului se consumă mai multă grăsime, mai multe dulciuri şi mai multe pră­jituri de casă. Copiilor mei nu le plăceau prăjiturile de cofetărie. Li se păreau prea dulci, prea "le­şi­nate". Ei mâncau cu multă plăcere price prăjitură de casă, dar mai ales gogoşile, scovergile, clătitele, plă­cintele şi prăjiturile cu gem sau fructe. Pentru cele din perioada rece, trebuia să am cămara plină cu gemuri. Nu le mâncau ca atare, direct din borcan, cum fac unii copii, ci numai sub formă de um­plutură la gogoşi, clătite sau prăjituri. Foarte rar cumpăram de la magazin un borcan cu gem. Nu aveam încredere în ce se afla în borcan şi, în cazul în care nu aveam încotro, trebuia să intervin în a modifica gustul produsului, ca să-l aduc mai aproape de cel real.

Pe toată perioada, din iunie până în octombrie, am preparat tot felul de dulceţuri şi gemuri, precum şi câteva compoturi. Acum era deja octombrie şi mai aveam de făcut gemul de prune, din cele brumării, de ţuică. Astea-s mai dulci şi mai aro­mate. Urma gemul de gutui şi dul­ceaţa. Nu era o problemă za­hă­rul, pentru că îmi ajungea cel de la raţie. Timpul îmi lipsea. Dar aveam un aliat de nădejde: noaptea! Noap­tea făceam multe lucruri deosebite, mai concret găteam şi făceam prăjituri! Îmi omoram vecinii cu mirosul de gogoşi şi prăjituri cu rom, miros de nuci prăjite, clătite şi scovergi cu vanilie. Iar dulceţurile miroseau până la parter.

Ziua nu aveam timp decât pentru serviciu şi cumpărături. Ajun­se­sem într-un timp să nu-mi văd băieţii decât noaptea! Deschideam uşa la dormitor şi-i găseam adormiţi. Atunci mă apucam să fac mân­care. Ora două noaptea era ora la care puteam opri aragazul şi mergeam la culcare.

De data asta, procurasem prune. Nea Gheorghe, aprozaristul nostru, îmi pusese deoparte zece kilogra­me de prune, cu cinci lei kilogramul. Nu erau ele "fruntea", ba une­le erau storcite, dar mergeau de mi­nu­ne la gem. Aşa că le-am cumpărat.

Cum am ajuns acasă, le-am spălat şi le-am scos sâmburii. Am montat maşina şi le-am tocat. Toată pasta am pus-o la fiert, într-o cratiţă mare, cu două kilograme de zahăr. După ce a dat în fiert şi a început să scadă pasta, am mai lăsat-o puţin şi apoi am băgat-o la cuptor, la foc potrivit. Am lăsat-o acolo două ore. Am amestecat-o din când în când, ca să nu se prindă şi, când a scăzut la jumătate şi s-a îngroşat, i-am pus trei sticluţe de esenţă de rom, am amestecat şi am oprit focul. Mirosul divin de prună fiartă şi esenţă de rom l-a trezit pe cel mic. M-a rugat să-i pun deo­par­te un borcan. Aşa fierbinte cum era, am pus gemul în borcane şi le-am legat la gură cu celofan. Le-am pus pe dulap şi le-am aco­perit cu o pătură. A doua zi, când am venit de la serviciu, le-am băgat în cămară. Borcanul pus deoparte pentru copii nu mai era şi nici probleme nu-mi făceam pentru că ştiam cum va fi folosit.

Nici nu am terminat bine o parte din treburile obişnuite că de afară, la uşă, se auzeau vorbe în surdină şi mici bocănituri în uşă. Mă duc tiptil, fiind convinsă că sunt copiii şi deschid brusc uşa. În prag se afla Bogdan, băiatul cel mic, împreună cu doi dintre colegii de clasă. Au rămas stane de piatră, la apariţia mea bruscă. Nu se aşteptau să fiu acasă. Dar, cât de "mască" am ră­mas eu, nu pot spune, la cum ară­tau. Au ridicat capetele către mine, uimiţi şi mi-au arătat nişte obraji, nasuri şi guri mânjite cu gem. Opere de artă şi nimic mai mult! Nici dacă doreai n-ai fi reuşit să-i mozoleşti în halul ăsta! Nicu, cel mai înalt dintre ei, avea gem şi în păr. Nu mai vorbim de mâini. Sco­seseră gemul din borcan, pe rând, cu degetele, când cu o mână, când cu cealaltă. Ajunşi în pragul uşii, îşi disputau ultimele resturi de gem de pe fundul borcanului, băgând cât de adânc puteau mâna în el. Din când în când, unul bombănea când cel cu mâna în borcan încerca să-l cureţe de tot. I-am trimis la baie, la spălat. Ce era să fac? Bogdan îmi aducea mereu câte un coleg care "nu avea", sau ducea câte ceva unuia care "n-are şi el". De data asta, a găsit doi care "n-aveau"!