Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În anul 1989, Paştele s-a sărbătorit la 30 aprilie. Vă prezentăm în continuare mesajul Patriarhului Teoctist către credincioşii creştin-ortodocşi din România:
TEOCTIST
Din milostivirea lui Dumnezeu
Arhiepiscop al Bucureştilor, Mitropolit al Ungrovlahiei, Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române
Iubitului nostru cler, Cinului Monahal şi Drept Credincioşilor creştini, har şi pace de la Dumnezeu-Tatăl, iar de la noi părintească binecuvântare
"Veniţi, toţi credincioşii, să ne închinăm Sfintei Învierii lui Hristos. Că, iată, a venit, prin Cruce, bucurie la toată lumea" (Din Cântările Paştilor).
Iubiţi fii duhovniceşti,
La această chemare a bisericii noastre strămoşeşti ne regăsim în faţa sfintelor altare pentru a trăi împreună înălţătoarele bucurii sufleteşti prilejuite de luminatul praznic al Sfintelor Paşti. După ce am străbătut calea îmbunătăţirii duhovniceşti a Sfântului şi marelui Post, potrivit străvechilor noastre predanii ortodoxe, ne apropiem "cu mânecare adâncă" să vedem împreună cu Mironosiţele şi cu Apostolii "locul unde a zăcut Domnul" (Matei 28,6); să întâmpinăm cu aceeaşi fierbinte dragoste şi sârguinţă "pe Hristos, Cel care a ieşit din mormânt ca un Mire, şi să prăznuim, împreună cu cetele cele iubitoare de praznice, Paştile lui Dumnezeu, cele mântuitoare".
Toate sărbătorile creştine sunt pentru noi izvor de sfinte bucurii şi revărsări prisositoare ale harului dumnezeiesc. Nici una dintre ele nu poartă însă cu mai mare strălucire mărturia iubirii dumnezeieşti faţă de noi, măturia dumnezeirii lui Hristos Cel răstignit şi îngropat, ca această sărbătoare a Învierii Lui, preamărită în cântările noastre bisericeşti ca "Sărbătoare a sărbătorilor şi Praznic al praznicelor". Nici una nu a determinat schimbări adânci sufleteşti de credinţă, de trăire, de avânt, de însufleţire ca Învierea Domnului. Slăvind Învierea Lui din morţi, noi sărbătorim însăşi viaţa, triumful ei, al cărei izvor este Fiul lui Dumnezeu, Cel care, prin jertfa şi moartea Sa, cea de bunăvoie, a zdrobit păcatul şi a biruit puterea morţii, iar prin aceasta ne-a făcut fii ai Învierii şi părtaşi ai slavei Lui (Evrei 1, 3). De aceea, Biserica ne cheamă atât de stăruitor "să ne închinăm sfintei Învierii lui Hristos, că, iată, a venit prin Cruce bucurie la toată lumea".
Iubiţi credincioşi,
Fapt unic în istorie, Învierea lui Hristos este adevărul central al credinţei şi vieţuirii creştine. Ea ne descoperă sensul ultim şi valoarea nemărginită a înseşi fiinţei noastre şi a întregii creaţii. Ea vădeşte plenitudinea de viaţă dăruită de Dumnezeu omului, scopul întrupării Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu şi calea comuniunii omului cu Dumnezeu, dobândită prin Biserică şi prin sfintele ei Taine. Despre acest lucru ne învaţă şi ne încredinţează şi una din cântările slujbei de astăzi: "Ziua Învierii, să ne luminăm popoare, Paştile Domnului, Paştile! Că, din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer, Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi". Din sfintele Scripturi cunoaştem că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om asemenea nouă - afară de păcat - şi a luat asupra Sa păcatele noastre; a suferit de bunăvoie răstignire pe Cruce, a fost îngropat şi a treia zi a înviat, pentru a ne răscumpăra din robia morţii şi a ne dărui viaţă veşnică. Însuşi El a adeverit acestea ucenicilor Săi, după învierea Sa, spunându-le: "Aşa este scris şi aşa trebuia să pătimească Hristos şi să învieze din morţi a treia zi" (Luca 24, 26).
Încercând să pătrundem cu luminile credinţei acest adevăr mântuitor, în faţa ochilor noştri duhovniceşti ni se descoperă - mai ales acum, în luminata zi a Sfintelor Paşti - strânsa legătură care există între jertfa cea de bunăvoie a Fiului lui Dumnezeu de pe Cruce şi slăvita Sa Înviere din morţi. Crucea şi Învierea apar astfel nedespărţite în învăţătura şi cultul Bisericii noastre.
Nu putem vorbi despre Cruce şi nu înţelegem însemnătatea şi roadele ei fără Înviere, după cum nu putem înţelege Învierea şi darurile ei fără Cruce. Crucea, ca dăruire de sine lui Dumnezeu, este anticiparea şi premisa Învierii, iar Învierea este adeverirea şi slava puterii Crucii. Expresie a suferinţelor, dar şi a puterii iubirii jertfelnice şi a bucuriilor pascale, Crucea Domnului a devenit puntea trecerii noastre de la moarte la viaţă şi de pe pământ la cer şi ne-a descoperit sensul desăvârşit al nostru şi al creaţiei, precum şi cel al comuniunii de iubire cu Dumnezeu şi cu semenii.
Părtăşia noastră la Darul dumnezeiesc al vieţii celei fără de moarte este rodul cel mai de preţ al lui Hristos, Care este Învierea şi viaţa" (Ioan 11, 25). Acest lucru se vădeşte minunat înţelegerii noastre, aşa cum întreaga lumină a soarelui se reflectă, în dimineţile de primăvară, în picătura gingaşă de rouă de pe firul de iarbă abia ieşit la iveală de sub brazdă. Nu numai în dimineaţa Învierii i-a bucurat Mântuitorul pe ucenicii Săi, ci această prezenţă a Lui avea să rămână pururea în viaţa şi slujirea lor, ca şi în viaţa şi lucrarea Bisericii şi a noastră a tuturor, potrivit cuvântului Său: "Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatăului şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte am poruncit vouă; şi iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului" (Matei 28,18-20). În cuvintele acestea, ca şi în altele cu care Iisus i-a trimis la predicare, se înţelege întreita lor slujire: de vestitori ai învăţăturii Lui, de sfinţitori (Fapte 1, 8) şi de călăuzitori ai vieţii credincioşilor; şi aşa, prin Sfintele Taine, El rămâne cu Apostolii şi cu noi până la sfârşitul veacului. Aceeaşi mărturisire o aduce şi Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, când zugrăveşte în chip emoţionant investirea trimiterii Apostolilor prin insuflarea Duhului Sfânt: "Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi, zicând acesta, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine vor fi ţinute" (Ioan 20, 21-23). Era cea dintâi întâlnire a lui Iisus cu Ucenicii, cea dintâi încredinţare a lor că El a înviat cu adevărat, dar în acelaşi timp era şi cea dintâi trimitere a acestora, cea dintâi împărtăşire a harului apostolic în viitoarea lor misiune de vestitori ai învierii şi de purtători ai Sfântului Duh pentru lucrarea de înnoire şi sfinţire a lumii.
Înţelegem, drept aceea, că misiunea pe care aveau să o desfăşoare Ucenicii Mântuitorului a fost nu o slujbă omenească obişnuită, ci o rânduială sfântă, cu rosturi harice dumnezeieşti. Apostolii nu şi-au luat singuri sau de la alţi oameni misiunea de a vesti învierea şi de a propovădui Evanghelia, "la toată făptura", ci ei au auzit şi au primit în repetate rânduri cuvântul lui Iisus: "Iată, Eu vă trimit pe voi" (Matei 10, 16). Ei au binevestit Evanghelia nu în numele lor, ci în numele lui Iisus cel înviat, Care le-a dat puterea harică de a propovădui şi a săvârşi cele sfinte, "ca slujitori ai lui Hristos şi ca iconomi ai tainelor lui Dumnezeu" (I Cor. 4, 1), cum avea să scrie Sfântul Apostol Pavel.
Iisus, Cel care trimitea pe Apostoli la o asemenea slujire, era "Mielul lui Dumnezeu, Cel care ridică păcatul lumii" (Ioan 1,29). De aceea şi trimiterea Apostolilor a fost astfel şi o misiune de jertfă, încredinţată lor de Însuşi Hristos, Care "S-a adus lui Dumnezeu pe Sine jertfă fără de prihană" (Evrei 9, 14), fiind - cum mărturiseşte Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan - "jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre, dar nu numai pentru ale noastre, ci şi pentru ale lumii întregi" (I Ioan 2, 2). Unul din marii gânditori ortodocşi, Leonţiu de Bizanţ, rezumă minunat această învăţătură, spunând: "Căci ştiu că acelaşi Hristos este şi Dumnezeu, şi Preot, şi Jertfă". Iar Sfântul Atanasie cel mare, numit părintele Ortodoxiei, tălmăceşte însemnătatea jertfei lui Hristos, zicând: "Prin moartea Lui, s-a adus mântuirea tuturor şi toată zidirea s-a izbăvit. El este viaţa tuturor şi Cel care ca un miel Şi-a dat trupul Său ca preţ de răscumpărare pentru mântuirea tuturor".
Din aceasta se cuvine să înţelegem că între trimiterea Apostolilor şi jertfa de pe Cruce a Mântuitorului Hristos există o legătură fiinţială harică. Aceasta se oglindeşte în cultul sfintei noastre Biserici prin nedespărţită lucrare dintre popovăduirea cuvântului lui Dumnezeu şi jertfa euharistică. Sfinţii Apostoli au propovăduit învăţătura lui Hristos - şi, în primul rând, Învierea Lui - nu numai prin cuvânt, ci şi prin săvârşirea tainelor ca cei care erau "împreună-lucrători cu Hristos", pentru că nu în zadar "au primit harul lui Dumnezeu" (II Cor. 6, 1). Acelaşi sfânt adevăr îl aflăm scris şi în cartea Faptelor Apostolilor despre primii creştini care, după Cincizecime, se adunau "într-un cuget" (Fapte 2, 46), stăruind în "învăţătura apostolilor şi în comuniune, în frângerea pâinii şi în rugăciuni" (Fapte 2, 42).
Aşa se explică faptul că în Biserica noastră strămoşească, la fel ca în întreaga Ortodoxie, misiunea trimiterii îmbracă veşmânt liturgic, în taina hirotoniei, prin împărtăşirea Duhului Sfânt asupra celor aleşi să slujească la sfântul altar. Această trimitere se acutalizează mereu în Biserică, prin Sfânta Liturghie, în care cei hirotoniţi aduc mărturie că Mântuitorul Iisus Hristos, Cel care S-a jertfit şi a înviat, este şi rămâne de-a pururi cu noi, că El se uneşte şi rămâne cu noi în Sfânta Împărtăşanie, pentru ca noi să primim învierea dumnezeiască şi deci viaţa nemuritoare. Trăim mereu bucuria pe care o avea Sfântul Apostol Pavel când rostea: "Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine" (Gal. 2, 20).
Dreptmăritori creştini,
Pentru a ne bucura deplin de darurile Învierii Domnului ne-am străduit să primim cu creştinească cuviinţă - în cămara sufletului nostru, pe Hristos, Dătătorul de lumină şi viaţă. Datori suntem însă a cunoaşte că unindu-ne prin Sfânta Împărtăşanie cu Hristos - şi, prin Acesta, cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt - noi ne unim totodată şi între noi, unii cu alţii, mărturisind şi înnoind astfel mereu comuniunea noastră de credinţă ortodoxă. Iar această comuniune de credinţă ne îndeamnă să nu rămânem străini de preocupările celorlalţi semeni, ci să ne străduim ca viaţa lor şi a noastră, acest drept sfânt, viaţa lumii în care trăim să devină aici imaginea Împărăţiei lui Dumnezeu, care este "dreptate şi pace, şi bucurie în Duhul Sfânt" (Rom. 14,1 7).
Îndreptaţi spre această Împărăţie a lui Dumnezeu, adică spre dobândirea acestor valori nepreţuite, adevărate comori nemuritoare ale vieţii noastre, avem datoria de a lucra pentru continua înnoire şi îmbunătăţire a vieţii noastre, a semenilor şi a întregii făpturi. Darul cel mai de preţ al Învierii - acela că Hristos "ne-a trecut din moarte la viaţă" - este destinat fiecărui om. "Slava lui Dumnezeu este omul viu, viaţa omului este vederea lui Dumnezeu", spune Sfântul Irineu de Lyon, unul din părinţii bisericeşti din secolul al II-lea.
Viaţa deplină şi adevărată se cere însă a fi cultivată cu grijă şi înfrumuseţată necontenit de noi, cei care suntem primitorii şi purtătorii ei, cu virtuţi şi cu lumini necesare desăvârşirii ei. Aşa cum în viaţa duhovnicească ne străduim spre o continuă propăşire, spre înfrumuseţarea şi sfinţenia ei, tot astfel suntem datori să ne facem părtaşi la tot ceea ce se zideşte pentru îndestularea şi înflorirea vieţii pământeşti a tuturor oamenilor. Însăşi firea înconjurătoare, înnoită minunat în aceste zile cu veşmânt strălucitor de primăvară, ne îndeamnă să sporim - o dată cu rugăciunile de preamărire a lui Dumnezeu - şi strădaniile noastre de împreună-lucrare cu EL şi cu semenii noştri pentru înfrumuseţarea naturii, spre rodnicia ei, pentru a se arăta prielnică vieţii tuturor. Să ne rugăm şi să lucrăm pentru "îmbelşugarea roadelor pământului, ca el să-şi dăruiască bunătăţile lui la vreme. Din înţelepciunea străbună ştim că rodnicia ogoarelor cere dragoste, ataşament şi multă grijă şi hărnicie din straja dimineţii până la asfinţitul soarelui.
Dăm slavă bunului Dumnezeu că aceste convingeri sunt necontenit izvor de putere, având şi dăruire pentru toţi credincioşii Bisericii noastre, fii devotaţi ai harnicului popor român şi părtaşi dintotdeauna ai muncii şi idealurilor acestuia. Adunându-ne astăzi la praznicul Sfintelor Paşti - ierarhi, preoţi şi credincioşi -, aducem mărturie vie unităţii noastre neclintite în aceeaşi credinţă drept măritoare, păstrată cu sfinţenie şi jertfe de moşii şi strămoşii noştri, dar şi unităţii noastre de cuget şi simţire românească, întreţinută de strădaniile şi năzuinţele spre mai bine ale poporului din care am odrăslit şi în mijlocul căruia, ca Biserică strămoşească, am vieţuit neîntrerupt pe această vatră străbună. Noi simţim şi trăim româneşte această unitate, aşa cum au simţit-o şi au trăit-o mereu înaintaşii noştri. De aceea, simţirea noastră creştină şi românească pătrunde în mod firesc peste vremi şi spaţii în conştiinţa românilor de pretutindeni, însufleţind şi întărind mereu unitatea noastră naţională şi spirituală.
Astăzi, în ziua cea mare a Învierii Domnului, când prăznuim biruinţa vieţii asupra morţii şi triumful iubirii dumnezeieşti asupra păcatului, se cuvine să ne arătăm vrednici de darul vieţii şi al iubirii, cărora să le dăm strălucire prin noi eforturi şi împliniri în slujirea Bisericii, a Ţării şi păcii în lume.
Iubiţii mei fii sufleteşti,
Împărtăşindu-vă aceste gânduri şi simţăminte, vă chem cu părintească dragoste să întâmpinăm împreună, cu sufletele şi inimle curate, ziua luminată şi strălucită a Sfintei Învieri, ca ea să facă din viaţa noastră o permanentă trăire a păcii, a bucuriei, a virtuţii şi a încrederii în mai bine. Să slăvim şi să ne închinăm cu adâncă smerenie şi recunoştinţă lui Hristos cel înviat! "Să ne curăţim simţirile" spre a-L vedea pe Hristos strălucind tainic în inimile şi în faptele noastre. Să ne bucurăm împreună cu Apostolii, cu drepţii şi cu întreaga creştinătate că ne împărtăşim pururea cu darurile Învierii.
Cu aceeaşi dragoste de totdeauna, vă doresc să petreceţi cu mult folos creştinesc marea sărbătoare de astăzi, să vă bucuraţi deplin de rodul muncii, de sănătate, de pace şi mulţumire sufletească, împreună cu toţi cei care îi aveţi în preţuirea dumneavoastră.
Din adâncul inimii şi din iubirea Noastră de păstor şi părinte duhovnicesc, vă întâmpin pe toţi cu vestirea îngerească:
"Hristos a înviat!".
Al vostru, al tuturor, către Mântuitorul cel Înviat pururea rugător,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
