x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Percepţii sovietice asupra naţional-comunismului românesc (I)

0
Autor: Lavinia Betea 10 Ian 2009 - 00:00

În 1989, istoricul Valerii Leonidovici Musatov era prim-adjunct al şefului Secţiei Internaţionale a CC al PCUS (şi coordonator al Sectorului Ungaria, România, Polonia şi Cehoslovacia). În această calitate, l-am rugat să răspundă întrebărilor noastre privind relaţiile româno-sovietice din vârful puterii. 





  • Jurnalul Naţional: Stimate domnule Musatov, cum v-aţi familiarizat cu "problemele româneşti"?
V. L. Musatov: Am avut o anumită legătură cu problemele româneşti, mai precis cu relaţiile sovieto-române începând din anul 1966 până în anul 1973, când lucram la Secţia Relaţii Externe a CC al PCUS pentru relaţiile cu ţările socialiste, în cadrul Sectorului Ungaria şi România (aşa cum se spunea în glumă Sectorul Transilvănean). Din această perioadă datează primele informaţii ale mele despre România şi impresii despre politica lui N. Ceauşescu. Desigur, aceasta nu se poate compara cu volumul de cunoştinţe referitoare la tematica românească pe care le deţineau colegii mei de muncă, asemenea profesionişti ca V. Potapov şi E. Karpeşcenko, sau prietenii mei care acum nu mai sunt în viaţă, N. Rembievski şi V. Demenciuk.

  • Când l-aţi întâlnit prima dată pe Ceauşescu?  
În aceşti ani am avut ocazia să-l văd adesea pe liderul român, la diferite manifestări sovietice şi internaţionale. Uneori, noi, specialiştii în problemele Ungariei, trebuia să-i înlocuim din diferite motive pe tovarăşii noştri. Odată, la începutul anilor ’70, a trebuit să-l însoţesc pe ambasadorul român, care adusese o scrisoare a lui Ceauşescu destinată lui L. Brejnev, la întâlnirea cu M. Suslov, membru al Biroului Politic, secretar al CC al PCUS.
A fost o scenă comică. Suslov l-a întâmpinat pe ambasador la uşa cabinetului său. Am­basadorul a început să spună că a fost însărcinat din partea tovarăşului N. Ceauşescu să transmită pentru tovarăşul L. Brejnev..., la care Suslov a întins mâna după plicul cu scrisoarea şi, fără a-l pofti să ia loc, i-a spus: "Mulţumesc. Am s-o transmit", după care şi-a luat rămas-bun de la ambasadorul român. Fireşte, un asemenea mod de primire nu se distingea prin politeţe, dar reflecta cu fidelitate starea relaţiilor sovieto-române.

  • Observaţii subtile de expert în diplomaţie care "traduc" culisele relaţiilor româno-sovie­tice. Le-aţi cules, din câte ştim, la modul ne­mijlocit şi pe cele mai delicate dintre Gorbaciov şi Ceauşescu...  
După anul 1986 mi-a fost dat să mă ocup de România în cadrul Secţiei Internaţionale a CC al PCUS, unde am fost numit şeful sectorului Ungaria, România, Polonia şi Cehoslovacia, apoi adjunct al şefului acestei Secţii.

  • Cum se vedea, din înălţimea Kremlinului, evoluţia liderului român?
Fireşte, N. Ceauşescu a parcurs o cale uluitoare. Un tânăr de la ţară, semianalfabet, nu prea arătos, nervos, irascibil, fără calităţi oratorice, a devenit conducătorul atotputernic al ţării şi partidului, un dictator, care deţinea o putere cu mult mai mare decât regii români. În aceasta s-au reflectat particularităţile politicii de cadre a sistemului socialist, când devotamentul faţă de o idee şi conducătorul suprem, voinţa puternică, duritatea, comportamentul şi priceperea de a manevra, chiar în absenţa unor ta­lente şi frâne morale, îl urcau pe un membru de partid la mari înălţimi. Aşa s-a întâmplat şi cu Ceauşescu. Fac însă precizarea că prerogativele colosale, uriaşa putere degenerează în dicta­tu­ră în absenţa unui control democratic. Şi acest lu­cru se referă, de asemenea, la N. Cea­u­şes­cu. Avea, într-adevăr, un simţ înnăscut, ştia să se poziţioneze, şi-a ales corect stăpânul – pe Gh. Gheorghiu-Dej – şi l-a servit cu credinţă, pre­gă­tindu-şi sprijinul în conducerea de partid, ceea ce i-a priit la schimbarea puterii. În paranteză fie spus, Dej a fost bolnav din anul 1961. Îmi amintesc cum I.V. Andropov, care s-a întâlnit cu Dej, şi care, ca şi acesta, suferea de o afecţiune gravă a rinichilor, îi povestea lui Kadar ce fel de boală este aceasta şi ce proceduri chinuitoare trebuie să suporte Gh. Gheorghiu-Dej.

  • Interesant ce spuneţi. în Biroul Politic al PCR nu se ştia că Dej e bolnav, dar Moscova îi cunoştea boala! Şi Gheorghiu-Dej şi Ceauşescu în anii tinereţii învăţaseră "managementul politic" – cum se spune acum –, de la Stalin. La Moscova s-a simţit chiar din 1965 o schimbare de macaz în politica românească?    
În pofida concurenţei din partea lui  Gh. Apostol, membru al Biroului Politic, N. Ceauşescu a venit la putere în martie 1965. În politica României au început să se accentueze tră­săturile specifice conturate încă în timpul lui Gh. Gheorghiu-Dej, dar nu într-o formă atât de distinctă. Dej însuşi a început să slăbească dependenţa de Moscova, obţinând în anul 1958 retragerea trupelor sovietice şi refuzând pre­zenţa consilierilor din Uniunea Sovietică în armată şi organele securităţii statului. S-a afirmat linia menită să ducă la crearea propriei baze economice, slăbirea legăturilor cu URSS şi reluarea colaborării comercial-economice cu ţările occidentale. O dată cu consolidarea po­ziţiilor  lui Ceauşescu în cadrul conducerii, cu trecerea  funcţiilor-cheie în mâinile adepţilor săi, acest curs "naţional-patriotic", dres cu antisovietism, a început să fie promovat pe scară largă şi în mod consecvent. în această privinţă, un rol însemnat l-a jucat I. Gh. Maurer, care mai târziu a regretat că el personal a contribuit la promovarea lui Ceauşescu. În calitate de pre­şedinte al Consiliului de Miniştri, Maurer, acest avocat burghez tipic, cu vederi pro-occidentale, a acţionat o vreme în calitate de consilier şi chiar de nenea-educatorul pe lângă un lider necioplit, dar plin de voinţă. Mai târziu a fost scos la pensie.

  • Mult prea târziu a fost şi Maurer de aceeaşi părere. Dar asupra "stării de spirit" a populaţiei ce concluzii aveaţi?
Trebuie menţionată o serie de momente privind reacţia populaţiei. Desigur, după cel de-al doilea război mondial, România era o ţară înapoiată. Programul de avânt naţional, de construire a socialismului, lansat de partidul comunist răspundea aspiraţiilor naţionale. România a devenit o ţară industrial-agrară. Autoritatea partidului comunist şi a conducerii sale a crescut. Bizuindu-se pe propriile forţe şi datorită colaborării cu URSS şi celelalte ţări membre ale CAER, a fost creată o puternică bază tehnico-materială, necesară pentru progresul ţării şi creşterea bunăstării populaţiei. A fost trasată sarcina transformării României într-o ţară cu un nivel mediu de dezvoltare. Concomitent însă a avut loc o întărire a tendinţelor naţionaliste la nivelul conducerii, ceea ce şi-a găsit expresie în preamărirea tradiţiilor luptei poporului român pentru independenţă împotriva uneltirilor din partea Turciei, Austro-Ungariei şi Rusiei, precum şi în accentuarea justeţei politicii PCR, care, chipurile, lupta pentru suveranitatea ţării, nu permitea Moscovei şi aliaţilor acesteia să comande România, s-o menţină în postura de apendice primordial agrar şi de materii prime în cadrul CAER.
Cred că putem fi de acord cu acei cercetători ruşi care consideră că "linia aparte" a lui N. Ceauşescu s-a bucurat la început de sprijinul multor cetăţeni români. Influenţa asupra opiniei publice a tezelor naţionaliste ale României regale cu privire la "România Mare", renaşterea Daciei a fost puternică. Asupra lui Ceauşescu însă, o persoană fără studii, care pronunţa greşit cuvintele străine, a exercitat o influenţă serioasă. Aceste stări de spirit s-au accentuat în cursul luptei interne de partid. La început, cu cei care-au trecut prin şcoala Cominternului, apoi cu cei care propuneau orientarea spre Uniunea Sovietică.

  • Cât de clare erau mizele şi ţintele lui Ceauşescu?
Este interesant şi faptul că N. Ceauşescu, în pofida demascărilor de la cel de-al XX-lea Congres al PCUS şi publicării unor noi materiale în perioada glasnosti după anul 1985, a rămas un admirator al lui Stalin. Era entuziasmat de acesta şi-i folosea metodele. Fac trimitere la Gorbaciov, căruia Ceauşescu i-a spus că nu este un apărător al lui Stalin (iar tema represiunilor sângeroase de masă ale stalinismului era prezentă în discuţiile dintre aceştia), dar "vio­lenţa şi jertfele sunt inevitabile în orice revoluţie". Se poate spune că el şi-a însuşit în mod temeinic politica stalinistă a rotirii cadrelor, a aţâţării unora împotriva altora şi a controlului puternic al organelor securităţii de stat asupra societăţii. Ceauşescu a fost însă şi un maestru al demagogiei sociale. În felul acesta, exploatând credinţa în socialism, dezvoltând varianta românească de "comunism naţional", N. Ceauşescu a obţinut întărirea propriei dictaturi, a creat un regim al puterii personale. Sprijinul său l-au reprezentat nu numai cadrele devotate lui, dar şi propriile rude, precum şi rudele soţiei sale, Elena, care deţineau multe posturi importante în partid şi stat. Soţia devenise al doilea om în partid şi guvern. Apoteoza formării dictaturii personale a fost la început unificarea posturilor de secretar gene­ral al partidului şi preşedinte al Consilului de Stat, apoi şi alegerea în funcţia de preşedinte al republicii. N. Ceauşescu nu trebuia să dea seama în faţa organelor centrale ale partidului, întrucât era ales de congres.

Expert în "probleme româneşti"

Doctorul în istorie Valerii Leonidovici Musatov este absolvent al Institutului de Stat de Relaţii Internaţionale din Moscova (1964).
A lucrat de la început în aparatul MAE al URSS şi aparatul CC al PCUS (1964-1973). A fost consilier şi ministru-consilier al Ambasadei URSS în Ungaria (1973-1984). În aparatul CC al PCUS (1984-1991) a îndeplinit succesiv funcţiile de  şef de sector, adjunct, prim adjunct al şefului Secţiei Internaţionale a CC al PCUS. În toată această perioadă a coordonat  sectorul Ungaria, România, Polonia şi Cehoslovacia.
 După desfiinţarea partidului comunist şi a Uniunii Sovietice a fost  director al Centrului Europa din cadrul Academiei Diplomatice a MAE al Federaţiei Ruse (1991-1996), director al Departamentului CSI din MAE rus (1996-2000), ambasador al Federaţiei Ruse în Ungaria (2000-2006). În prezent este cercetător ştiinţific principal la Institutul de Economie al Academiei Ruse de ştiinţe.    
Citiţi în Scînteia de mâine: Gorbaciov îl numea pe Ceauşescu "führerul român"
Citeşte mai multe despre:   special,   romania,   ceausescu,   inceput,   pcus

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de