Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În ţările din tabăra estică, în rândul disidenţei circula o glumă amară despre cum era perceput comunismul, care suna cam aşa, după cum a reamintit recent postul britanic BBC News: "Ce mai faci după ce ai făcut deja dintr-un om un comunist 99%?". Răspunsul: "Tai ăla 1% cât a mai rămas!" ...
Era exact calea ce fusese adoptată de regimurile comuniste din ţările fostului bloc sovietic, cu particularităţi de la un stat la altul, în funcţie de cum evoluau relaţiile fiecăruia cu Moscova şi de interesele existente la un moment dat.
SCRISOAREA LUI GOMA
În România, analiştii disidenţei aleg drept început al acestei mişcări de rezistenţă împotriva abuzurilor regimului comunist celebra scrisoare a lui Paul Goma, din ianuarie 1977, prin care scriitorul se solidariza deschis cu disidenţii şi cu situaţia din Cehoslovacia.
Scrisoarea lui Goma, semnată numai de el, pentru că nimeni nu i s-a alăturat atunci, a fost citită la data de 9 februarie 1977 la postul de radio Europa Liberă. "Sunt alături de voi, cehi, slovaci, unguri, polonezi, germani (...) Aceeaşi lipsă de drepturi elementare, aceeaşi batjocorire a omului, aceeaşi neruşinare a minciunii - peste tot. Peste tot : sărăcie, haos economic, demagogie, nesiguranţă, teroare", reia un fragment din text Mircea Stănescu, în lucrarea "Despre dizidenţă în România comunistă" (1977-1989), publicată în biblioteca online CEEOL (Central and eastern European Online Library).
În felul acesta, autorul extrage din scrisoare principiile disidenţei: "O luare de poziţie care refuză conspiraţia, transparentă, desfăşurată la lumina zilei; o acţiune legalistă, care vizează luarea în serios a drepturilor înscrise în Constituţie şi a tratatelor internaţionale privitoare la acestea, la care România era parte; şi una care utilizează mijloace non-violente - ale protestului sau scrisorii deschise - în completă opoziţie cu cele teroriste ale regimului comunist." Goma, remarca Mircea Stănescu, compară regimul comunist cu cel nazist, ambele având la bază aceeaşi ideologie ascunsă "sub mantia umanismului", care "pe de-o parte pretinde că se află în slujba omului, iar pe de alta, taie capul omului", neavând "nici o legătură nici cu ideea, nici cu omul", ci fiind "doar un instrument foarte eficient în reprimarea maselor".
DOINA CORNEA LA VOT
Către sfârşitul "epocii de aur" a ieşit la rampă profesoara de la Cluj - Napoca, Doinea Cornea, care, până atunci, se manifestase într-o formă de disidenţă neobişnuită, o "meditaţie personală sub influenţa evenimentelor", apreciază Mircea Stănescu. La data de 17 noiembrie, cu ocazia alegerilor, Doina Cornea şi-a exprimat opinia cu voce tare, la secţia de vot, unde a citit un text în care îşi declara refuzul de a participa la nişte alegeri "fictive".
"Hotărâsem să trăiesc aşa cum îi sfătuiam şi pe ceilalţi să trăiască. Lucrul acesta devenise o condiţie esenţială pentru a putea continua: nu mai vroiam să predic cinstea şi adevărul în timp ce eu însămi rămâneam deoparte, în adăpostul călduţ al casei mele!", transcrie Mircea Stănescu în lucrarea amintită declaraţia Doinei Cornea. Desigur, lista dizidenţilor din România nu se opreşte aici şi conţine protagonişti din toate păturile sociale, care au avut de-a face cu unul dintre cele mai represive regimuri din fostul bloc comunist.
SAHAROV, SOLJENIŢÎN
În fosta Uniune Sovietică, care a dat tonul unor decenii de cea mai neagră amintire în partea de est a "Cortinei de Fier", despre disidenţi a început să se vorbească după 1965, fiind numiţi astfel cetăţenii care criticau fie direct, fie indirect politica şi practicile Partidului Comunist. Termenul era asimilat adesea cu cele de "criminal", "legionar", "fascist", "duşman al poporului" , "al regimului" etc.
În lumea liberă avea conotaţia de persoană non-conformistă cum, de altfel, i-au considerat toţi cei care aveau respect pentru ei. Cea mai importantă parte a acţiunilor lor a fost să informeze cetăţenii propriei lor ţări, dar şi străinătatea, despre încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului de către regimul sovietic. Celebră este "Cronica Evenimentelor Curente", un "samizdat" care a circulat între 1968 şi 1983, având 63 de apariţii, cu autori anonimi, în urma căruia au fost arestaţi mai mulţi dizidenţi, între care Iuri Şikanovici, Piotr Iakir, Victor Krasin sau Tatiana Velikanova.
În 1976, după aproximativ un an de la semnarea Actului Final de la Helsinki, care cuprindea clauze privind respectarea drepturilor universale ale omului, şi după publicarea documentului în presa sovietică se înfiinţează Grupul Helsinki de la Moscova, o organizaţie non-guvernamentală, influentă, care monitoriza aplicarea prevederilor Actului.
Acest ONG există încă în Rusia de astăzi. Moscova nu vedea însă cu ochi buni acest grup, aşa că, în următorii ani, au urmat represalii crunte împotriva membrilor săi. În 1981, grupul a fost forţat să-şi înceteze activitatea, iar în 1982, şi-a anunţat dizolvarea. În 1989, în perioada "glasnost"-ului, a fost reînfiinţat de foştii săi fondatori, Iuri Orlov şi Ludmila Alexeieva.
Pentru disidenţa sovietică emblematici rămân Andrei Saharov, disident şi militant asiduu pentru drepturile omului, precum şi pentru reformă în URSS, şi luptător împotriva proliferării armelor nucleare, care a fost distins în 1975 cu Premiul Nobel pentru Pace şi Alexander Soljeniţîn, faimosul scriitor, distins şi el, în 1970, cu un Nobel pentru Literatură, una dintre cărţile lui, "Arhipelagul Gulag, devenind o carte de referinţă privind demascarea teribilelor atrocităţi ale regimului sovietic. Soljeniţîn a fost cunoscut ca disident celebru nu numai în URSS, ci şi în întreaga lume.
WALESA, MICHNIK
Polonia a fost scoasă din comunism de un grup de mari figuri în jurul cărora s-au născut deja legende. Primul sindicat autentic din blocul comunist, Solidarnosc (Solidaritatea), reuşise prin propriile puteri să facă să se clatine regimul comunist, care a sfârşit prin a accepta să discute cu opoziţia în jurul cunoscutelor "mese rotunde". Eroul era electricianul sindicalist Lech Walesa, omul care avea să devină preşedinte al Poloniei. Apoi, oamenii lui Walesa, între ei, Geremek, Kuron, dar mai ales Adam Michnik.
Adam Michnik, o mare conştiinţă a Poloniei, care a transformat Gazeta Wyborcza din prima gazetă electorală a sindicaliştilor într-un cotidian de excepţională calitate intelectuală avea să scrie ministrului de externe al lui Jaruzelski, în timpul cât Legea marţială era în vigoare:"... În noaptea de decembrie, nu eu am fost condamnat, ci libertatea. Nu eu sunt ţinut astăzi în închisoare, ci Polonia."
POETICI, NU POLITICI
Grupul Helsinki de la Moscova a servit ca inspiraţie şi pentru alte ţări ale Pactului de la Varşovia. În Cehoslavacia, mişcarea disidentă se afirmă în anii '70, unul dintre marii ei protagonişti fiind Vaclav Havel, preşedinte al Cehoslovaciei între 1989 şi 1992 şi primul preşedinte al Cehiei, între 1993 şi 2003. Disidenţii cehoslovaci au fost supuşi şi ei, ca şi cei din celelalte ţări din blocul sovietic, represaliilor poliţiei secrete cehoslovace, soldate uneori cu arestări, hărţuirea intelectualilor, cărora, la un moment dat, li s-a refuzat chiar angajarea în posturi cu calificare conform pregătirii lor profesionale, iar copiilor lor, candidatura în instituţii de învăţămînt superior.
Faima lui Havel s-a consolidat o dată cu publicarea manifestului "Carta 77", ce s-a vrut a fi o replică la arestarea membrilor formaţiei de muzică psihedelică "The Plastic People of the Universe". Acesta era un grup interzis de Guvernul cehoslovac, care cutezase, totuşi, să se producă la un festival de rock, în 1976. "N-am vrut să fim politici, vroiam să fim poetici", explica, de curând, la BBC, saxofonistul formaţiei, Vratislav Brabenek. "Asta înseamnă libertate şi mi-aş da viaţa pentru aşa ceva", a continuat el. "Carta 77" a fost fondată în ianuarie 1977, iar membrii ei au jucat roluri importante în răsturnarea dictaturii comuniste fără vărsare de sânge,
în 1989, prin "Revoluţia de Catifea". Unul dintre liderii marcanţi ai acestei revoluţii trăgea concluzia: "Disidenţa a fost singurul lucru pe care comunismul nu l-a putut tolera. Doar pentru faptul că ei existau - având puncte de vedere diferite - disidenţii erau o ameninţare pentru stat."
