Portrete vesele şi triste

Manea Mănescu a rămas în amintire ca un personaj ce-a împins fidelitatea faţă de cuplul Ceauşescu până dincolo de limi­tele ridicolului. A dăinuit mai cu seamă unul dintre ultimele sale gesturi: se spune că înainte de-a părăsi Comitetul Central în 22 decembrie 1989 i-ar fi sărutat mâna lui Nicolae Ceauşescu. Colegii din diferite etape ale vieţii care-au ajuns să-şi scrie memoriile nu i-au purtat lui Manea Mănescu o prea frumoasă amintire.


"VĂ MULŢUMESC CĂ AŢI DAT PATRIEI PE AL DOILEA MIHAI VITEAZUL!"
De departe, cel mai caustic se dovedeşte Titus Popovici, scriitor apropiat de pu­te­rea comunistă şi coleg cu Manea Mănescu în Comitetul Central, unul dintre literaţii care a beneficiat din plin de avantajele oferite de regim fidelilor. În romanul memorialistic "Discipina dezordinii" apărut în 1998, imaginaţia de lite­rat a lui Titus Popovici a produs colegilor săi de "comitet" portrete caricaturale, dacă nu de-a dreptul groteşti.

Manea Mănescu îi "datorează" scriitorului ima­ginea servului perfect, împingând obedienţa până la limita dezgustului.
"Luam parte la prima (în ceea ce mă priveşte a fost şi ultima) din şirul interminabil al celebrelor vizite «de lucru» în regiunile Argeş şi Câmpina în vara lui 1965, scrie Popovici. Organizatorii, care în decursul anilor aveau să atingă perfecţiunea în realizarea mascaradelor«a la Potemkin», au avut o idee delicată: la intersecţia şoselei cu drumul care venea de la Scorniceşti, aranja­seră o «întâlnire spontană» între tată şi fiu.
Aşteptând convoiul, format din 42 de Mercedesuri, bătrânul Andruţă se îmbătase copios, astfel că, atunci când fiul s-a îndreptat spre el, umbla aproape în patru labe, cu balele curgându-i pe piepţii cămăşii naţionale. Ceauşescu s-a făcut roşu, a înjurat de dumnezei şi a plecat. În schimb Manea Mănescu, intelectualul cu distinsă înfă­ţişare, s-a apropiat de beţivul care lălăia în mijlocul şoselei, s-a înclinat până la pământ, i-a luat mâna între palmele sale şi a rostit rar, cu voce tare, să fie auzit de cei din preajmă: «Vă mul­ţumesc că aţi dat patriei pe al doilea Mihai Viteazul!». An­druţă i-a răspuns printr-o râgâială so­noră, gata să-i borască pe piepţii im­pe­cabilului veston.
În aceeaşi zi, la Râm­nicu-Vâlcea, Ceauşescu a lansat prima dată ideea «desfiinţării Pactului de la Varşo­via» (e drept că «simultan cu desfiinţarea NATO»). (...) Eram chiar lângă el şi când a terminat, l-am auzit cum îl în­treba pe Manea Mănescu: «Cum a fost?» Manea Mănescu şi-a scos ochelarii cu ramă subţire de aur şi a răspuns: «Pri­viţi-mi ochii, tovarăşe secretar general! Încă sunt plini de lacrimi...». La Snagov, în 1989, la despărţire, i-a sărutat mâna. Consecvenţă!"


"MĂNESCU M-AR FI MÂNCAT DE VIU"
Nici lui Egon Balaş, membru de partid din ilegalitate rămas în partea de Ardeal cedată în august 1940 Ungariei, Manea Mănescu nu i-a produs o prea bună impresie. La începutul anilor '50 ambii erau profesori la Institutul de Studii Economice şi Planificare (Balaş preda cursul de eco­nomie mondială). Cel mai bun student, apreciat cu nota 10 de viitorul memoria­list, s-a dovedit a fi băiat de moşier.

"Prorectorul Manea Mănescu m-a chemat la el în birou şi, scrie Egon Balaş în volumul «Voinţa de libertate», mânios tare, m-a luat la rost: cum se putea ca o persoană cu poziţia pe care o aveam eu în partid şi trecutul meu de ilegalist să abandoneze complet principiile luptei de clasă şi să-i dea notă maximă unui duşman de clasă, fiul cunoscutului moşier Răducan! E aberant, îmi zise. «Porcul ăsta de câine n-are ce căuta în institutul nostru; trebuie să-i schimbi nota şi să-l pici.» I-am răspuns că, în primul rând, eu nu mă ocupam de admiteri; el, ca prorector, supraveghea procesul de admitere; şi dacă un duşman de clasă care ar fi trebuit respins fusese totuşi admis, răspunderea îi aparţine lui, nu mie. În al doilea rând, la cursul meu Răducan nu-şi exprimase niciodată vreun punct de vedere ostil regimului sau partidului, aşa că nu puteam confirma că era duşman de clasă. Tatăl lui va fi fost moşier, dar el trebuia judecat în primul rând pe baza propriului său comportament.

Dacă Mănescu deţinea dovezi că acest Răducan este într-adevăr element ostil, trebuie să-l exmatriculeze din institut în temeiul acestora. Putea face lucrul acesta în mod deschis, dovedind acuzaţiile făcute, şi nu era nevoie să recurgă la subterfugiul unei note insuficiente la cursul meu. În al treilea rând, utilizarea sistemului de eva­luare a studenţilor pentru îndepărtarea elementelor pe care prorectorul le voia eliminate ar compromite grav acest sistem în ochii studenţilor. La ce bun să mai muncească şi să se străduiască să înveţe ce li se cerea, din moment ce notele primite nu se bazau pe performanţele lor, ci pe alte criterii?

Refuzam categoric să-i schimb nota studentului Răducan, i-am spus; şi consideram că un asemenea procedeu contravenea intereselor sistemului de învăţământ şi, în fond, dăuna şi intereselor partidului. Dacă prorectorul nu era de acord cu mine, eram gata să discut problema în faţa unui for de partid. Mănescu m-ar fi mâncat de viu, dar nu ştia ce să zică sau să facă, aşa că a lăsat-o moartă, iar pe mine m-a lăsat în pace, pentru o vreme cel puţin. N-a găsit nici un motiv să-l exmatriculeze pe Răducan, care la sfârşitul anului şi-a luat licenţa. Bineînţeles însă că nu m-a iertat niciodată, iar mai târziu, când a ajuns mare şi tare şi a avut ocazia, şi-a arătat din plin ostilitatea faţă de mine."


"INTELECTUAL COMUNIST, TIMORAT DE COMPLEXUL TOLERATULUI"
Printre memorialişti, singur Dumitru Popescu îi găseşte lui Manea Mănescu certe calităţi. "După ce am preluat Presa şi Cultura de la P. Niculescu-Mizil, scrie Dumitru Popescu în volumul al IV-lea din «Cronos, autodevorându-se...», am cola­borat mai mult cu profesorul Manea Mănescu, receptiv, conciliant, amator de inovaţii lexicale şi admirator al ex­pri­mărilor insolite.

Îl cunoscusem ca student, după reforma învăţământului, distonând prin ţinuta sa profesională de noii pedagogi recrutaţi la grămadă. Alături de N.N. Constantinescu - o mare vocaţie universitară - deschidea prespectiva refacerii rândurilor tradiţionalilor animatori ai Academiei. Din păcate, obligaţiile de partid l-au împiedicat să-şi consacre toate valenţele carierei didactice, unde avea mari şanse de afirmare. L-am revăzut târziu, când devenise şeful secţiei de învăţământ a CC, la o întâlnire cu presa, dezinvolt, manierat şi cu o notă intelectuală a discursului ce m-a cucerit. (...) Fără să-şi dea seama, în pofida faptului că activase în ilegalitate, ba provenea şi dintr-o familie muncitorească, tatăl său fiind mi­litant socialist (...), M.M. a fost un lider in­telectual comunist timorat de complexul toleratului. N-a apelat suficient la ascendentul competenţei ştiin­ţi­fi­ce, pentru a amenda de la tribu­ne­le publice erorile de gândire strategică ale unor instituţii economice (până la urmă şi ale lui N.C.) deşi le percepea şi de­du­ceam uneori că îl irită. N-a intrat în con­flic­te de fond, nici chiar cu potentaţii lip­siţi de cultură economică şi plini de tupeu. Şi-a fă­cut datoria, atât cât i s-a permis, în marja presupusei şi realei limite a intelectualului promovat în po­ziţii înalte, fără privilegiul originar al proletariatului de sânge. A urcat treptele ie­rarhice până la poziţia de premier al României, dar s-a menţinut în umbra pu­terii, lăsând ca tot eclerajul să cadă asupra şefului cel mare, neîn­drăz­nind să-i deranjeze prea mult nici pe subordo­naţii in­competenţi, superficiali. Se pare că această postură i-a convenit secre­tarului ge­neral, dispus să-i acorde onoruri, să-i măgulească vanitatea epi­dermică, dar în ace­laşi timp să-i di­minueze, dacă nu chiar să-i răpească pute­rea derivată din importantele funcţii de stat."