x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Povestea unui acrostih: "Ceauşesc – o lae"

0
06 Feb 2009 - 00:00

Când se apropiau zilele de naştere ale "Tovarăşei" (7 ianuarie) şi "To­va­răşului" (26 ianuarie) şi se începea pregătirea numerelor omagiale, îşi făcea loc, pe lângă teroarea pozelor şi a semnăturilor, şi cea a acrostihului. Mai precis, când pagina era gata de tipar, cei din presa scrisă trebuiau să verifice şi să răsverifice ca nu cumva, în mod involuntar, în vreunul dintre texte să se fi strecurat vreun acrostih.



Revedeam începutul paragrafelor de la editoriale sau articole omagiale; paginile ziarelor ori revistelor care conţineau poezii speciale dedicate fiecăruia dintre cei doi, patriei ori partidului, erau citite în cruciş şi cur­me­ziş, ba, un ultravigilent mersese până acolo, încât ceruse unui şef de la o revistă culturală să vadă dacă nu cumva apare un acrostih pocit până şi datorită literei de la capul de rând al coloanei! Cum se vede, se ajunsese la paroxism. De unde se plecase? Ne întoarcem în timp.
Într-o dimineaţa, când am venit la redacţie, lucram la revista Lumea, am trecut mai întâi pe la nea Marin.

Scînteia, difuzată pe sub mână
Nea Marin era portarul de la intrarea RODIPET din Casa Presei de azi, de la care, zilnic, în schimbul unei sume achitate la început de săp­tămână, primeam toate cotidienele şi revistele ce se tipăreau în combinat. În acea di­mineaţă, cu un gest special, mi-a întins Scînteia se­parat şi mi-a spus s-o ascund bine. Am înţeles că e vorba despre ceva deosebit şi abia aşteptam să aflu misterul.

Ajuns în birou, am deschis ziarul şi am început să-l privesc cu atenţie. Până să descopăr despre ce e vorba, colegii sosiţi deja în redacţie ştiau, dar nu aveau ziarul, pentru că ediţia nu mai ajunsese pe piaţă. În pagina 4, sub o mare reproducere a unui tablou ce-l reprezenta pe şeful statului, apăruse un grupaj de poezii omagiale, iar în una dintre ele – "Erou al păcii" –, care avea numele "Tova­ră­şu­lui" în acro­­s­tih, se tăiaseră patru versuri din mijloc. Aşa că apăruse "Ceauşesc o lae!".

Fiecare, în felul nostru, am făcut haz de necaz, ne-am amuzat copios pe înfundate, dar totul a trecut repede, pentru că bănuiam ce va urma. Şi aşa a fost. Acum se dez­lănţuia şi teroarea acrostihului în nu­merele omagiale: urmau 1 Mai, 8 Mai, 23 August şi mai ştiu eu ce aniversări introduse peste rând. Fireşte, câte ceva am aflat a­­tunci, dar adevărul adevărat mi l-a spus abia după peste 20 de ani, ca în seria celor trei muşchetari, redactorul şef-ad­junct al Scînteii, care a fost protagonistul episodului. Îi dau, deci, cuvântul.

"În fiecare an, Scînteia, ca, de altfel, întreaga presă, trebuia să se pregătească atent, cu multe pagini, pentru sărbătorirea zilei de naştere a lui Nicolae Ceau­şescu. În ultimii ani din deceniul respectiv, se pri­mise indicaţia precisă cu data care să înceapă articolele omagiale, cu paginile care urmează să fie afectate omagiului în ziua de 26 ianuarie, inclusiv lista cu principalii semnatari ai articolelor, eseurilor şi versurilor omagiale, pentru că mai ales în ultima vreme se statornicise şi această practică.

Era prevăzut şi un număr de poezii, cerându-se ca, mai ales în ultimii ani, să fie căutate perso­nalităţi ale vieţii literare care să îi aducă omagiul prin versuri. Este un lucru, bănuiesc deja ştiut, că scriitorii, poeţii, mai ales cei de valoare, se lăsau din ce în ce mai greu convinşi să-şi aşeze numele lângă poeme omagiale. Poate şi pentru faptul că fuseseră dezamăgiţi în aspiraţiile lor, iar declaraţiile făcute la începutul epocii Ceauşescu nu mai erau credibile.

Deci, cum s-ar spune, duceam lipsă de autori. Mi s-au propus spre publicare din partea Secţiei cultu­rale câteva poezii venite de la oameni ai muncii, de la scriitori ne­consacraţi. Cum eram grăbit, n-am văzut versurile respective dactilografiate şi le-am semnat pentru a fi culese, ur­mând să fie văzute a doua zi în şpalt.

Citindu-le a doua zi cu mai multă atenţie împreună cu şeful secţiei de literatură, la una dintre poezii am observat că patru versuri erau aproape ininteligibile şi apoi nu aveau legătură cu restul.

Am decis să renunţăm la acele versuri şi le-am tăiat în şpalt. Au apărut în ziarul ce a premers cu o zi aniversarea, pentru că se publicau deja ecouri. Între altele se publicau pagini întregi de telegrame şi mesaje. Când am venit dimineaţă la redacţie, portarul, parcă îl chema Smântână, mi-a spus să merg urgent la redactorul-şef, că a lăsat vorbă la poartă cum ajung în redacţie să merg la dânsul. Era dimineaţă, pe la ora 8:00. Am mers la redactorul-şef, care era un om echilibrat, un om cumsecade, brunet, dar pe care l-am văzut mai întunecat ca niciodată.

M-a privit, avea deschis ziarul la pagina de versuri, mi-a arătat cu de­getul «ştiţi asta», fiind vorba despre poezia respectivă. «Am citit-o, e în or­dine, e o poezie modestă», am spus. «Nu, nu, nu», a spus şi mi-a arătat să citesc pe verticală. Era un acrostih, nu fusesem avertizat că este vorba de o astfel de poezie când am tăiat strofa  şi rămăsese «Ceauşesc o lae». I-am spus că eu am tăiat, era o strofă slabă, nu mi-am dat seama de aşa ceva şi am plecat spre biroul meu.

Înainte de a intra în birou mă aştepta cel care răspundea de presă din partea Securităţii. Ştiţi că, în vremea aceea, fiecare redacţie sau mai multe redacţii aveau repartizat de la Securitate un salariat al lor care să răspundă de presă, să dea vize, se ocupa şi de problemele din interiorul redacţiilor; l-am salutat, îl ştiam, se prezenta mai des în fiecare redacţie, mai ales că îi solicitam, nu o dată, să ne sprijine să obţinem vize mai repede pentru gazetarii care urmau să meargă în străinătate.

A intrat în birou şi mi-a relatat că şi el fusese chemat, la rândul lui, la serviciu de şeful lui. Era o şefă parcă, Creţu sau Creţa (Stana Creţa, maior de Securitate, care răspundea de presă şi cultură – n.r.). Fusese pus să citească poezia respectivă şi întrebat dacă observă ceva. Îmi spunea că a învăţat-o aproape pe de rost, pentru că a fost pus să o citească de câteva ori, iar el zicea că nu vede nimic. Şi, până la urmă, i-a arătat ea şi lui această eroare, ca să spun aşa, despre faptul că acrostihul nu era complet.

Ilie Ceauşescu acuză
Cam asta a fost. După aceea, sigur că toată redacţia Scînteii era în fierbere, nu ascund că unii se mai şi bucurau, dar nu neapărat că se făcuse această gafă sau se adu­sese acest afront lui Ceauşescu, ci pentru că întotdeauna erau invidii redacţionale şi se aşteptau să cadă capete de la Secţia de cultură.

Nu a fost chiar aşa. Am aflat că, până la urmă, pe filiera Securităţii probabil, peste un timp, fusese informat şi Ceauşescu, căruia i s-a arătat şi a răspuns: «Ei, şi ce e?» N-a manifestat o foarte mare supărare, probabil că a vrut să escamoteze toată treaba. Cert este că, în redacţie, la peste o lună de la întâmplare, s-a organizat o şedinţă de prelucrare, de critică, pentru lipsa de vigilenţă, de discernământ, iar redactorii din secţia de poezie (doi critici şi istorici literari de marcă – n.r.) şi eu, care puseserăm semnătura pentru tipărire şi tăiaserăm o strofă, am fost sancţionaţi cu scăderea, pentru câtva timp, a salariului, cu avertismente etc.

(După cum ne-a mărturisit, tot acum, în 2009, unul dintre cei doi re­dactori, la şedinţa cu pricina, cel mai vehement şi mai dur în critici a fost Ilie Ceauşescu, fratele oma­gia­tului, ziarist la Scînteia, un tip pre­zentat, de regulă, drept "din po­por". El i-a acuzat de toate relele po­s­ibile, inclusiv că sunt  "agenţii im­perialismului şi ai României li­te­rare, paraşutaţi la Scînteia" – n.r.).

Cam asta a fost întâmplarea care a circulat în folclorul cititorilor şi care, după aceea, a fost interpretată în fel şi chip. Unii, probabil, ar fi fost dispuşi, în urma unui asemenea episod, să facă pe eroii. Cert este că s-a dorit să nu i se dea prea mare relief, iar lucrurile s-au oprit aici. Asta nu înseamnă însă că, multă vreme, în ce mă priveşte, şi bănu­iesc că şi pe confraţii mei, nu ne-a urmărit cumva spaima că s-ar putea întâmpla mai mult decât s-a întâmplat în ce ne priveşte pe fiecare (e drept, unul dintre ziariştii amintiţi a fost mutat la altă secţie şi apoi constrâns să plece din Scînteia la o editură – n.r.).

Lucrul pe care l-am făcut a­tunci a fost să mă interesez cine este autorul şi, aflând, să am şi manuscrisul trimis de el. În manuscris, autorul adăugase, sub titlu, «acrostih istoric». Pentru că nu cu multă vreme în urmă, spusesem, pe baza unei cerinţe a lui Constantin Mitea (consilierul lui N. Ceauşescu şi fost redactor-şef al Scînteii – n.r.) să nu se publice acrostihuri şi nu prea erau poezii, s-a tăiat din manuscris menţiunea «acrostih istoric» când s-a dat la cules. Şi, cu atât mai mult, n-am mai putut să-mi dau seama despre ce era vorba atunci când s-a renunţat la o strofă din poem.

M-am interesat însă cine era autorul. Am aflat numele institutului la care lucra (de Geologie şi geofizică – n.r.), era funcţionar, din câte mi s-a spus. Am căutat pe cineva din condu­cerea institutului, nu ştiu dacă directorul sau secretarul de partid mi-a confirmat că autorul există acolo şi l-am rugat, spu­nându-i că a apărut în Scînteia o poezie a sa, dar că, dintr-o eroare, o strofă s-a rătăcit, să nu i se întâmple omului nimic, să nu fie cercetat şi aşa mai departe. Dar, de fapt, după telefon, am aflat că omul venise la redacţie ca să se explice că nu lui i se datora această eroare, această omisiune. Bi­ne­în­ţeles, a fost lăsat în pace şi numai noi cei trei – eu, în primul rând, care aveam responsabilitatea eli­minării respective –, am «beneficiat de cri­ticile to­vă­ră­şeşti» şi de sancţiunile mult mai puţin aspre decât se aştepta toată lumea.

Cam asta este întâmplarea acelei poezii care a făcut epocă", şi-a încheiat relatarea cel aflat atunci în conducerea Scînteii.

Dincolo de orice amănunt, mai mult sau mai puţin picant, a fost un episod distinct, azi hazos, dar atunci de-a dreptul terifiant nu numai în cronica presei scrise din ul­tima parte a regimului Ceau­şescu.

Uneori, cultul personalităţii putea fi deturnat împotriva "conducătorului iubit" ● Foto: Arhivele Naţionale


Erou al păcii
Cu inimile pline de mândrie,
Entuziaşti, prin tot ce-am făurit,
Având în frunte omul de-omenie
Urmăm PARTIDUL, ce-i nebiruit;
Şi azi, când PATRIA sărbătoreşte
Eroul naţiunii sub fald de Tricolor
Să-i spunem: "La mulţi ani", muncitoreşte,
Cu el urcând noi culmi spre viitor.
O ROMÂNIE NOUÂ, demnă, are
La cârmă un bărbat cutezător;
Acest Erou al PÂCII-ntre popoare
E CEAUŞESCU, brav conducător.

GH. CREŢU, Institutul de Geologie şi Geofizică Bucureşti, autor al acrostihului buclucaş
Dumitru Constantin, AGERPRES, Redactor la Revista Lumea în 1989

Citeşte mai multe despre:   special,   scînteia,   ceausescu,   redactie,   poezii,   redac

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de