Poziţia specială

Dintre liderii europeni comunişti, Nicolae Ceauşescu a fost cel mai înverşunat adversar al reformelor propuse de Mihail Gorbaciov. La nivel oficial, ultimul lider so­vietic nu-şi permitea decât să facă reproşuri diplomatice la adresa lui Ceauşescu, pe care le găsim în documentele de arhivă şi ziarele timpului.

 Însă ce gândea cu adevărat Gorbaciov despre "geniul din Carpaţi" era dificil de cunoscut în 1989. Publicarea memoriilor fostului lider de la Kremlin la Moscova, în 1995, a mai lămurit din acest mister. Prezentăm în continuare câteva amintiri şi ca­racterizări ale lui Gorbaciov despre Ceauşescu. (Ilarion Ţiu)

---

Noul tip de relaţii pe care le-am stabilit cu ţările socia­liste şi în cadrul cărora centrul de greutate îl constituiau egalitatea în drepturi, suveranitatea şi neamestecul în treburile interne a făcut posibilă apariţia unei schimbări în bine. Relaţiile noastre cu România, de la bun început nu foarte simple, s-au complicat mai mult când trupele a cinci state din Pactul de la Varşovia au intrat în Cehoslovacia în august 1968.

De atunci a început Nicolae Ceauşescu, pe vremea aceea deja de trei ani în fruntea Partidului Comunist Român, să se distanţeze de Uniunea Sovietică şi să sublinieze aproape cu fiecare ocazie independenţa şi suveranitatea României. Această cerinţă, în sine elementară, a devenit cu timpul, prin nenumăratele ei repetări cu orice prilej (şi uneori chiar fără nici unul), un fel de formulă magică, ce aducea dividende duble. "Poziţia specială" a României a fost sprijinită din Vest prin împrumuturi, investiţii, clauze ale naţiunii celei mai favorizate în comerţ şi multe altele, iar Nicolae Ceauşescu a folosit acest lucru cu dibăcie pentru a-şi întări controlul, oricum deja foarte riguros, asupra comportamentului şi mentalităţii românilor şi să-şi creeze o poziţie de forţă absolută. Populaţia era în majoritatea ei izolată, prin bariere administrative de netrecut, atât de Vest, cât şi de Uniunea Sovietică.

Pe Ceauşescu l-am cunoscut personal încă înainte ca eu să devin secretar general. Ca secretar al CC al PCUS am avut ocazia să-l întâlnesc ori de câte ori vizita URSS. Nu era prea apreciat la Moscova; i se luau în nume de rău ambiţiile şi relaţiile ostentative cu Vestul. Consecinţa a fost că el îşi declara şi mai răspicat părerile "deosebite" şi avansa iniţiative de politică externă ambiţioase, care nu urmăreau în nici un caz o realizare practică, ci doar întărirea, în conştiinţa mondială, a propriei sale originalităţi.

Un sentiment ciudat mă stăpânea de fiecare dată când observam cum încerca Ceauşescu, prin toate mijloacele, să accentueze independenţa părerilor sale. Toate acestea erau artificiale; orice persoană, chiar şi cu o precară cultură politică, observa limpede limitele personalităţii lui şi labilitatea sa psihică. Cu toate acestea, mi se părea util să eliberez relaţiile sovieto-române de umbra vreunei confruntări. De aceea am încercat să vorbesc cu tact cu Ceauşescu şi să înţeleg esenţa propunerilor sale în detaliu. Am recunoscut, de exemplu, adevărul parţial pe care-l cuprindea concepţia lui că tensiunile dintre Moscova şi Beijing se puteau explica cel puţin în parte prin neînţelegeri şi aprecieri greşite din partea sovietică. Ceauşescu era foarte mândru de bunele sale relaţii cu conducerea chineză şi s-ar fi oferit cu plăcere ca mijlocitor între Moscova şi Beijing.

Oricum, rolul de intermediar îi convenea bărbatului de la Bucureşti. Astfel se străduia el, printre altele, să întreţină contacte mai strânse cu oamenii politici arabi, cu Arafat, ca şi cu Israel, şi probabil că ar fi mai uşor să enumere cineva ţările Africii şi Asiei de sud-vest în care Ceauşescu nu acţiona, decât cele în care efectua vizite foarte puternic mediatizate. Şi mişcarea statelor nealiniate era urmărită cu interes de preşedintele român, care privea cu invidie popularitatea Iugoslaviei în acest grup. Pretutindeni căuta să-şi consolideze prin relaţii economice ambiţiile sale mondiale, oferind un sortiment bogat de mărfuri româneşti: de la produse ale petrochimiei, maşini agricole, compresoare şi agregate Diesel până la tehnică aeronautică, automobile şi locomotive Diesel.

Întreprinderile industriale româneşti în care se realizau toate aceste produse îşi îndeplineau mi­siunea, desigur fără nici o speranţă, şi sufereau tot mereu, din punctul de vedere al energiei, materialelor şi mate­riilor prime, de mari dificultăţi de aprovizionare. Dar economia românească a fost şi a rămas total subordonată ambiţiilor de mare putere ale stăpânului ei. Ea semăna tot mai mult cu o mârţoagă sleită de forţe, stimulată de un teribil călăreţ cu un bici nemilos.

Eram perfect la curent cu situaţia din România. Încă din 1986 existau indicii că acolo - chiar dacă informaţiile care parveneau erau foarte rare - exista un interes crescând pentru procesele de reformă care se petreceau la noi. Era vorba, fireşte, cum ştia oricine, în primul rând de poziţia lui Ceauşescu: prea multe depindeau de acest "zeu în viaţă", de unul singur dintre cuvintele lui.

La noi se ştia că rude de-ale conducătorului suprem şi ale soţiei sale fuseseră înălţate în poziţii-cheie în ţară (doar în CC se numărau la un moment dat până la şaptezeci) şi că oricine protesta împotriva acestui lucru cădea în dizgraţie. Ori de câte ori era vorba, într-o discuţie, de Ceau­şescu, la Moscova se ridica din umeri, ca şi cum faţă de regimul acela orice "speranţă şi osteneală" erau pierdute, orice comentariu era inutil.

Aflasem totuşi că Ceauşescu căuta o ocazie să mă întâlnească. Ştia că atât în interesul propriu, cât şi în cel al României (avea tendinţa să se aşeze pe sine pe un plan de egalitate cu România) colaborarea cu Uniunea Sovietică, vecin cu mare putere, trebuia să continue şi că, măcar din acest motiv, trebuia să ţină seama de noi. La aceasta s-au adăugat constrângerile economice. România avea nevoie de ţiţeiul sovietic, deoarece producţia proprie nu acoperea nici măcar jumătate din nevoile de materie primă ale întreprinderilor de prelucrare a ţiţeiului care fuseseră cons­truite din voinţa conducătorului, fără nişte calcule prealabile raţionale.

Şi mai exista un punct în calculele lui Ceauşescu, care, de asemenea, nu constituia un secret pentru mine: prin relaţii bune cu noul şi relativ tâ­nărul secretar al CC al PCUS spera să-şi poată îndeplini planurile orgolioa­se, propria sa "politică mondială". Ab­so­lut serios s-a exprimat odată Elena Ceau­şescu spunând că, pentru un băr­bat ca Nicolae Ceauşescu, România era mult prea mică. Până atunci avu­se­­sem de-a face cu mulţi oameni am­bi­ţioşi şi, chiar dacă este greu să-ţi ima­­ginezi un om politic cu greutate care să nu aibă şi un anumit orgoliu şi o anumită cutezanţă, Ceauşescu ră­mâ­ne totuşi în această privinţă fără nici o concurenţă. Pe buzele lui se ve­dea permanent un rânjet arogant, me­nit să-i arate interlocutorului că ve­de prin el şi nu dă pe el nici două pa­ra­le. Această aroganţă şi acest dispreţ faţă de ceilalţi, care de-a lungul dec­e­nii­lor a căpătat o formă absolut gro­tes­că, le-a reportat - posibil fără să-şi dea seama - de la "oamenii lui de curte" chiar şi asupra unor parteneri ca­re ocupau cel puţin acelaşi rang ca şi el.

Preşedintelui român îi plăcea să-şi demonstreze importanţa sa deose­bită la foruri internaţionale. Nici un alt om de stat sau activist de partid, oricât de înaltă funcţie ar fi ocupat în România, nu era împuternicit să-şi pună definitiv semnătura pe documente care erau acceptate în asemenea foruri. Aşa se întâmpla şi în şedinţele Consiliului Politic al Pactului de la Varşovia, ale cărui decizii şi declaraţii nu se aprobau decât în consens: reprezentanţii României insistau mereu asupra unora dintre pro­punerile lor, la care nu putea renunţa decât "el însuşi", iar Ceauşescu nu făcea concesii decât la rugămintea secretarului general al CC al PCUS, şi nici măcar atunci întotdeauna. În contrapartidă, cerea câteva milioane de tone de ţiţei - un truc care, încă de pe timpul lui Brejnev, fusese exersat de mai multe ori. N-am făcut o dramă din asta. În mod curent, în timpul şedinţei sau într-o pauză mă îndreptam spre el şi ne retrăgeam împreună pentru o discuţie între patru ochi sau în prezenţa încă unei persoane din delegaţiile noastre.

Un asemenea gest os­ten­tativ din par­tea mea îl mul­ţu­mea, iar mie îmi convenea de ase­menea, dar din alt motiv: la astfel de discuţii reuşeam să rezolv nu numai problemele controversate, ci într-o oarecare măsură să şi mo­derez pretenţiile nemăsurate ale lui Ceauşescu şi să contracarez încer­că­­rile de şantaj. Trebuie însă, de dra­gul adevărului, să menţionez că unele din declaraţiile cu care voia să obţină un mare efect, în ciuda unor or­na­men­taţii propagandistice, mer­geau to­tuşi în direcţia justă. Cu toate aces­tea, nesfârşitele pretenţii şi ca­pri­cii ale românilor le-au devenit treptat tuturor atât de plictisitoare, încât uneori pur şi simplu nici nu mai voia ni­me­ni să le asculte şi de la bun început pro­pune­rile lor se declarau drept inac­ceptabile, deşi unele dintre ele con­­ţineau şi "un dram" de ra­ţiu­ne.

Uneori totuşi constatam, în întâl­nirile mele cu Ceauşescu, că, prin per­deaua deasă a unui comportament de învăţător, devenit obicei, tot mai străbătea o anume tendinţă spre un dialog familiar, un schimb informal de păreri, pe scurt o relaţie umană normală. Dar câteodată aceasta că­păta trăsături comice. La şedinţele Co­mitetului Politic al Consiliului Pactului de la Varşovia, oamenii lui erau tot timpul atenţi în ce moment sosea de­legaţia sovietică. Imediat Ceauşescu era informat şi - ca din întâmplare - sosea şi el în acelaşi timp cu mine.

Mi-amintesc cum, în timpul unei reuniuni în Ungaria, am străbătut pe jos un parc spre a ajunge la locul următoarei şedinţe. În faţă mergea delegaţia ro­mâ­nă. Deodată Ceauşescu s-a pră­bu­şit la pământ; părea să-şi fi sucit pi­cio­rul. A fost ajutat să se ridice. L-am ajuns din urmă şi l-am întrebat cum se simte. La fel de "întâmplător" ca şi cum s-ar fi găsit un pian printre ar­buşti, au apărut în clipa aceea reporteri de televiziune cu camerele de luat ve­deri, după care presa şi televiziunea au comunicat despre o întâlnire dintre Ceauşescu şi mine.

Era un joc foar­te transparent. Ceauşescu voia să de­monstreze în­tregii lumi că un Gorbaciov se în­tâl­neşte în mod special cu el, stă de vorbă cu el şi ţine seama de el.

În total, relaţiile mele cu Ceauşescu nu erau împovărate de nici un fel de "socoteli vechi" pe care ar fi trebuit să le rezolvăm. Voiam ocazional să vorbesc cu el personal şi eram convins că posed suficientă răbdare şi destule argumente ca să-l determin pe pre­şedintele român să purceadă la unele schimbări, corespunzând spiritului timpului. Cel mai important era să provoc o situaţie prin care societatea românească să se deschidă unor contacte, unei cooperări; după aceea ar fi intrat în joc alte mecanisme. Acest lucru mă preocupa atunci când am fost de acord să dau curs mai multor invitaţii explicite ale lui Ceauşescu şi să fac o vizită oficială de prietenie în România. Ultima oară mai fusese un secretar general al PCUS la Bucureşti în 1976.
Memoria. Revista gândirii arestate, nr. 31
Traducere din limba germană de Micaela Ghiţescu