x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Scînteia Special Pregătea Nicolae Ceauşescu bomba atomică?

Pregătea Nicolae Ceauşescu bomba atomică?

de Lavinia Betea    |    30 Ian 2009   •   00:00

La finele lunii ianuarie 1989, unul dintre oficialii maghiari a făcut decla­raţii şocante pe postul de radio na­ţio­nal al Ungariei. Postul fiind ascultat cu regularitate de către etnicii maghiari din Transilvania, noutăţile s-au întins cu repeziciune în România.



Preluate apoi de Radio Europa Liberă şi agen­ţiile de presă internaţionale – căci vorbitorul nu era un cetăţean oarecare, ci pre­şedintele Parlamentului Ungar! –, declaraţiile au făcut înconjurul lumii. În ajutorul satelor cu etnici maghiari, "sistematizate" de Ceau­şescu, campania internaţională de susţinere "ope­ration village" începuse încă din anul trecut. "S-a declarat că România are capacitatea de a realiza bomba nu­cleară" – spu­sese însă Matyas Szuros. Exprima îndoieli (dat fiind dezvol-tarea economiei româneşti!) dar şi certitudinea pregătirii "pentru orice provocare românească".  

Să fi fost adevărat că fizicienii ro­mâni ajunseseră într-un stadiu atât de avansat? Şi ce însemna "programul nuclear" discutat la începutul anului 1989, într-un cerc restrâns, sub coordonarea Elenei Ceauşescu?

Din păcate, arhivele cu documente pe asemenea temă sunt inaccesibile, vreme lungă, în oricare ţară. Iar istoricii ce le studiază sunt neaparat dintre cei cu interes pronunţat în specializarea pe chestiuni militare. Invitatul nostru, lt. col. Petre Opriş – care a cercetat, atât cât a avut şi are acces, programul nu­clear al României – este unul dintre aceşti rari specialişti. Prezintă în cele ce urmează demersurile pentru "programul nuclear" din România cu sovieticii şi cana­dienii.

Programul nuclear al României
La 1 iulie 1965, autorităţile de la Bucureşti au sistat livrările de minereu de uraniu către alte ţări (URSS), deoarece se dorea asigurarea necesarului intern de combustibil pentru programul nuclearo-energetic românesc ce urma să fie dezvoltat în 15-20 de ani. În "Memoriul privind condiţiile reali­ză­rii de centrale nuclearo-electrice în R. S. Ro­mâ­nia", un document strict secret înregistrat la 1 martie 1966 la Secretariatul Consiliului de Miniştri, au fost enumerate motivele pentru care era necesară construirea unei centrale atomo-electrice în România. Din analiza balanţei de energie primară a ţării noastre rezultă că, începând din anul 1970, resursele clasice (combustibili fosili şi energie hi­draulică) nu mai sunt suficiente pentru acoperirea necesităţilor.

Astfel, în anul 1970 apare un deficit de 2,6 milioane tone combustibil convenţional / an (5% din necesar), care creşte la cca. 7,5 milioane tcc/an (10% din necesar) în 1975 şi probabil la 18-20 milioane tcc/an (aprox. 20% din necesar) în 1980, putând ajunge la peste 100 milioane tcc/an (aprox. 50% din necesar) în anul 2000. Acoperirea acestor deficite nu se poate face decât prin import masiv de combustibil clasic, cum ar fi, spre exemplu, ţiţeiul sau cărbunele, şi prin folosirea energiei nucleare.

În acelaşi document, s-au făcut următoarele precizări: "În ceea ce priveşte data la care trebuie să intre în funcţiune prima centrală nuclearo-electrică, a fost hotărât ca, în etapa 1970-1975, să fie dată în exploatare o putere de 1.000-1.200 MW (...)? După anul 1975, pentru acoperirea deficitului probabil de energie, puterea centralelor nuclearo-electrice urmează să crească până la 4.500-5.000 MW (în 1980 aprox. 20% din puterea total instalată în sistem), putând ajunge până la cca. 50.000 MW (peste 50% din total în anul 2000)".

La 9 mai 1966, membrii Prezidiului Permanent al CC al PCR au aprobat ca primul reactor (cu uraniu natu­ral şi apă grea) să intre în exploatare în anii 1972-1973 (putere: 500-600 MW). Programul continua în anii 1974-1975 prin punerea în funcţiune a unui nou reactor (500-600 MW). Totodată, se estima creşterea puterii instalate a centralelor nuclearo-electrice din România până la 4.500-5.000 MW (la nivelul anului 1980), respectiv până la 50.000 MW (la nivelul anului 2000). Pentru derularea cu succes a programului respectiv, trebuiau asigurate din resurse interne, până în anul 2000, minim 138.000 tone de uraniu (în cazul în care se dovedea viabilă varianta centralei dotate cu reactoare care utilizau uraniul natural şi apa grea) sau 250.000-400.000 tone uraniu (pentru centralele care foloseau uraniu îmbogăţit şi grafit sau apă, respectiv uraniu natural şi grafit).

Filiera sovietică

Reprezentantul Adunării Naţionale a Ungariei a difuzat ştirea unui pericol nuclear românesc ● REUTERS


În toamna anului 1966, autorităţile sovietice au informat Guvernul de la Bucureşti despre faptul că nu puteau oferi o centrală atomo-electrică de tipul cerut de partea română (în care se foloseau uraniu natural şi apă grea), deoarece aşa ceva nu se fabrica în URSS.

După mai multe runde de discuţii, purtate în a doua parte a anului 1968, "Tehnopromexport" (URSS) a propus o centrală de 800 MW (cu uraniu îmbogăţit). Oferta primită la 9 iunie 1969 de firma românească "Industrialimport" avea un caracter general şi era asemănătoare cu cele trimise Bulgariei, R. D. Germane şi Ungariei. Pentru echipamentele centralei, România urma să achite 86 milioane de ruble, prima încărcătură de combustibil costa 30 milioane (uraniu îmbogăţit – 3% – prelucrat în URSS), iar pentru proiectare şi asistenţa tehnică a furnizorului se plăteau 7-10 milioane ruble.

Deoarece propunerea Moscovei nu îndeplinea condiţiile de bază dorite de autorităţile române, Octavian Groza (ministrul Energiei Electrice şi preşedinte al Comisiei interdepartamentale pentru coordonarea pregă­tirii realizării primei centrale nu­clearo-electrice în România), academicianul Horia Hulubei (preşedintele Comitetului pentru Energia Nucleară) şi Florian Dănălache au considerat "că filiera oferită din URSS nu se justifică a fi folosită ca filieră pentru programul de energetică nucleară al R. S. România".

Cu toate acestea, membrii Prezi­diului Permanent al CC al PCR au decis la 10 noiembrie 1969 conti­nuarea negocierilor cu URSS în vede­rea achiziţionării unei centrale nuclearo-electrice cu o putere de 400 MW (care folosea uraniu îmbogăţit şi apă uşoară sub presiune). În acelaşi timp, s-a hotărât ca Ion Gheorghe Maurer, în calitatea sa de prim-minis­tru, să ia măsuri pentru constituirea de ur­genţă a unei comisii formate din reprezentanţi ai Comitetului de Stat al Planificării, Ministerului Comerţului Exterior, Ministerului Energiei Electrice, Ministerului Minelor, Ministerului Construcţiilor de Maşini şi Comitetului pentru Energia Nucleară, în vederea analizării tuturor con­di­ţiilor tehnice, economice şi de coope­rare ale ofertei sovietice, clarificarea problemelor cu partea sovietică şi prezentarea până la sfârşitul lunii martie 1970 a soluţiilor de realizare a centralei nuclearo-electrice oferite de Moscova. Acelaşi termen era valabil şi în cazul prezentării problemelor tehnice ale centralelor nuclearo-electrice care foloseau uraniu natural şi apă grea, precum şi modalităţile de plată negociate cu partenerii canadieni, suedezi şi indieni.

În perioada 11-20 mai 1970, au avut loc la Moscova noi discuţii în scopul finalizării "tratativelor şi încheierea Acordului guvernamental privind colaborarea cu URSS în realizarea unei centrale atomo-electrice de 440 MW în R. S. România". Cu acel prilej, Adrian Georgescu, şeful delegaţiei române, a propus să fie livrate Uniunii Sovietice exclusiv maşini şi utilaje româneşti în scopul achitării centralei nucleare, iar echipamentul de bază şi utilajele sovietice să fie livrate în anii 1975-1976 (în loc de 1976-1977). La rândul său, reprezentantul sovie­tic a propus scurtarea termenului de livrare cu numai 6 luni, iar "plata să se facă în cadrul cliringului general prin mărfuri româneşti", fără să fie precizate tipurile de mărfuri ce urmau să fie furnizate de România pentru achi­tarea datoriei respective. Tot­odată, sovieticii au respins propune­rile României referitoare la eşalona­rea obligaţiilor de plată pe o perioadă mai lungă, precum şi privind livrarea a 1.500 tone minereu de uraniu româ­nesc, restul urmând să fie furnizat de sovietici şi plătit în întregime de partea română.

Dacă analizăm cronologia desfă­şurării evenimentelor, observăm cu uşurinţă faptul că tratativele ro­mâno-sovietice privind construirea în România a unei centrale nu­clearo-electrice de 400 MW au fost reluate cu câteva zile înainte de vizita lui Nicolae Ceauşescu la Moscova (18-19 mai 1970) şi s-au finalizat imediat după întoarcerea în ţară a liderului român. Apoi, în cursul vizitei efectuate de Ion Gheor­ghe Maurer în URSS, la invitaţia lui Aleksei N. Kosâghin (28-29 mai 1970), s-a discutat din nou despre proiectul respectiv, iar după două luni de la încheierea Acordului-cadru interguvernamental între România şi URSS (Moscova, 29 mai 1970), membrii Prezidiului Permanent al CC al PCR s-au întrunit şi au hotărât "amânarea tratativelor pentru achiziţionarea centralei atomo-electrice pe bază de uraniu natural şi apă grea şi a uzinei pentru producţie de apă grea.

În locul capacităţilor atomo-electrice ce vor fi amânate, pentru asigurarea necesarului de energie electrică, Consiliul de Miniştri va propune Comitetului Executiv al CC al PCR construirea unor noi hidro şi termocentrale.(...)

Întregul program de cercetare nucleară şi de pregătire a cadrelor va fi menţinut. Se vor lua măsuri pentru înfiinţarea Institutului de tehnologii nucleare şi de trimitere la pregătire şi specializare în Franţa, R.F.G., Canada, SUA, URSS a specialiştilor necesari înfăptuirii programului nuclear".

Practic, membrii Prezidiului Permanent al CC al PCR au blocat în ziua de 13 iulie 1970 proiectul de construire în România a unei centrale nuclearo-electrice de 600 MW (de tip canadian) şi au acceptat modelul de centrală oferit de URSS. Decizia respectivă a fost în totală contradicţie cu analiza economică realizată de specialiştii Comitetului de Stat pentru Energia Nucleară, Ministerului Industriei Construcţiilor de Maşini şi Mi­nisterului Comerţului Exterior. În acelaşi timp, specialiştii români aveau întocmite studii referitoare la ampla­sarea unei centrale nuclearo-electrice de 400 MW (model sovietic) la Pomi (pe râul Someş, la 20 km de Baia Mare), Vorona (în nordul Mol­dovei, pe malul stâng al Siretului), Comana (în Muntenia, pe râul Neajlov) sau Ga­licea (în Oltenia, în aval de confluenţa Oltului cu pârâul Topolog).

Planul de construire în România a unei centrale nuclearo-electrice de tip sovietic s-a blocat în momentul în care cele două părţi au încercat să-l pună în practică, iar membrii Prezi­diului Permanent al CC al PCR au revenit, în cele din urmă, asupra deciziei adoptate la 13 iulie 1970. Din păcate, întârzierea intrării în func­ţiune a unei centrale nuclearo-electrice s-a repercutat în mod negativ asupra economiei româneşti, mai ales după ce preţul petrolului şi al gazelor naturale a crescut foarte mult, la sfârşitul anului 1973.
Lt. col. dr Petre Opriş

×