Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
La întâlnirea noastră finală între patru ochi i-am comunicat lui Ceauşescu hotărârile celei de-a XIX-a conferinţe a partidului, i-am arătat cum, începând din 1989, pregăteam trecerea tuturor întreprinderilor pe o contabilitate economică şi am menţionat relaţiile dintre naţionalităţi. Ceauşescu mi-a mulţumit pentru prezentarea sinceră şi a declarat, citându-l pe Lenin, că socialismul în diferitele ţări trebuie construit conform condiţiilor naţionale şi că el se va ţine de această regulă.
Atunci m-am convins definitiv că Ceauşescu pur şi simplu nu era în stare să pornească pe drumul democratizării, al deschiderii, al înnoirii. Chiar şi primii paşi pe acest drum ar ridica problema desprinderii de regim şi a propriei sale poziţii. Cred că a înţeles asta perfect, dar tocmai de aceea refuza cu atâta încăpăţânare să ia cunoştinţă de realităţi.
În timpul unei mese neoficiale la Novo-Ogariovo, conducătorul român a abordat subiecte istorice. Avea impresia, spunea el, că literatura sovietică prezenta doar unilateral rolul lui Stalin în construirea socialismului. Centrul de greutate erau critica şi obiecţiile, fără să se ţină seama cum se cuvine de situaţia dificilă din acei ani şi de contextul internaţional. Dar importanţa istorică a lui Stalin consta în faptul că el câştigase războiul împotriva fascismului şi apărase socialismul. De aceea detronarea lui nu putea decât să dăuneze partidului, ba chiar să submineze prestigiul orânduirii socialiste în ansamblu.
Am replicat că Stalin este privit la noi doar în contextul dezvoltării istorice şi că nimeni nu are intenţia să-l elimine din istorie. Dispunem de documente care ne-au permis să schiţăm un tablou autentic al epocii lui.
Într-adevăr, multe hotărâri s-au putut explica prin realităţile situaţiei mondiale din acea epocă sau prin dificultăţi interne; nu avem însă nici un motiv să justificăm sau chiar să scuzăm "acţiunile de purificare" sângeroase declanşate de Stalin. Oare nu a fost nimicită elita naţiunii, oameni politici deosebiţi, persoane foarte talentate din armată, ştiinţă şi cultură? Mulţi au fost daţi afară din partid, unii au trebuit să îndure GULAGUL. 90% din delegaţii la al XVII-lea Congres al partidului au fost expuşi unor represalii teribile, iar oprimarea în masă a ţărănimii a costat nenumărate victime. Ceauşescu a simţit în acel moment posibilitatea ca poziţia să-i fie contestată. A declarat că citise mult despre epoca aceea, ştiuse de represalii, dar nu crezuse niciodată că ar fi avut un asemenea caracter de masă. El personal nu este un susţinător al lui Stalin, dar "violenţa şi victimele sunt inevitabile în orice revoluţie". La aceste constatări se reduceau probabil şi principiile politice şi personale de care avea nevoie Ceauşescu spre a-şi justifica viaţa şi regimul. Astfel că, nu întâmplător, la numai un an după aceea a devenit chiar el victima unei sentinţe teribile.
Pesemne că preşedintele român a proclamat pentru prima oară la Moscova "solidaritatea revoluţionară" dintre partidele şi popoarele noastre. Ne-a cerut să supunem unei analize aprofundate "problemele actuale ale edificării socialiste" şi a insistat să-i convocăm cel mai târziu în octombrie 1989 pe reprezentanţii de frunte ai ţărilor socialiste. "Bineînţeles", a adăugat el, "concluziile formulate la această întâlnire nu vor avea un caracter obligatoriu. Dar dacă vor fi acceptate de toţi, este ceva foarte important. Fiecare partid le va aplica în felul în care va socoti de cuviinţă, şi chiar numai prin aceasta consfătuirea va îndeplini o funcţie politică. Acum trebuie să conlucrăm cât mai strâns posibil şi să depăşim împreună dificultăţile noastre, pentru a păşi mai departe cu succes în viitor. Căci, dacă procedăm solidar, vom reuşi să instaurăm socialismul nu numai în ţările noastre, ci în întreaga lume". (subl. n.).
Toate aceste apeluri neobişnuite ale lui Ceauşescu de a fi hotărâţi dădeau impresia că în faţa noastră nu se mai afla bărbatul care se dovedise mult timp absolut insuportabil pentru partenerii săi politici, fiindcă întotdeauna voia să dea lecţii şi repeta ridicol de des tema independenţei şi a suveranităţii româneşti. Atunci am înţeles că în spatele înflăcărării lui pentru solidaritate se afla de fapt panica. Ceauşescu se temea de schimbările din ţările socialiste şi se străduia acum să le pună capăt cu orice preţ. Bănuia pesemne că România nu ar putea rămâne departe de noile desfăşurări şi vedea deodată, dezorientat şi neajutorat, sfârşitul regimului său autocrat. Atunci, dar şi mai târziu am fost de mai multe ori întrebat: de ce nu s-a amestecat URSS în drama românească, de ce nu a făcut nimic pentru răsturnarea dictatorului? Nu ne-am amestecat pentru că acest lucru ar fi contravenit principiilor noii noastre politici. Oare încercările de amestec în trecut nu au dăunat întotdeauna până la urmă ţării noastre? În cel mai bun caz erau o victorie à la Pirus. Acestea au fost învăţămintele pe care le-am tras din evenimentele din Ungaria în 1956, Cehoslovacia în 1968 şi Afganistan în 1979. În nici unul dintre cazuri conducerea sovietică nu a contravenit principiilor declarate în 1985 cu privire la aliaţii şi vecinii săi. România nu făcea nici ea excepţie: de aceea nu ne-am alăturat opoziţiei contra lui Ceauşescu, deşi primeam informaţii că în societatea românească valul de respingere a regimului creştea considerabil.
La sfârşitul lui noiembrie 1989 a avut loc al XIV-lea Congres al PCR sub lozinca "Congresul marilor victorii, al triumfului socialismului şi al totalei proclamări a independenţei şi suveranităţii României". Delegaţia PCUS, care a participat la congres, era condusă de Vorotnikov. Când el şi-a prezentat mai târziu impresiile în faţa Biroului Politic, nu-şi putea ascunde surprinderea: "M-am trezit deodată din nou într-un trecut foarte îndepărtat, într-o lume total diferită, străină. Totul se învârtea în jurul unei singure persoane. Idei rezonabile nu s-au exprimat, numai jurăminte şi adulări. De 43 de ori s-au ridicat în picioare deputaţii în timpul discursului lui Ceauşescu, în timp ce răsunau urale şi aplauze furtunoase". Relatarea lui Vorotnikov nu cuprindea nimic nou în principiu. Nouă era doar propria reacţie la cele petrecute la Bucureşti - şi asta m-a bucurat.
Memoria. Revista gândirii arestate, nr. 31
Traducere din limba germană de Micaela Ghiţescu
