Privitor ca la teatru în istoria teatrului arădean

Instituţia teatrală arădeană este unică între celelalte instituţii de profil ale României prin efortul şi talentul Lizicăi Mihuţ de a consemna istoria sa din varii perspective.

Recent, Editura Academiei Române a editat "Mişcarea teatrală arădeană" - o monografie într-o mie de pagini! - care cuprinde şi valoroase amintiri ale regizorilor, actorilor şi directorilor care au lucrat în acest teatru.

Reproducem în cele ce urmează două fragmente din relatările lui Ovidiu Cornea, fost director al Teatrului din Arad între anii 1980 şi 1999 (pp. 681-683) cu menţiunea că subtitlurile ne aparţin.


"GLUMA" AUTOFINANŢĂRII
La mijlocul lui ianuarie 1984, reali­za­sem premiera "Cursa de Viena" de Ro­dica Ojog Braşoveanu, cu autoarea pre­zentă, în care subiectul piesei era de­­­tur­narea spre Occident a unui avi­on. În ace­laşi timp, spre deliciul arădenilor şi dis­perarea autorităţilor de la Horia de pe aeroportul utilitar, este deturnat un avi­on în care se îngrămădesc vreo 14 per­soane, piloţi şi familiile lor, şi zbu­rân­d la o casă altitudine, ate­ri­zea­ză cu bin­e, pe imaşul unui fermier lângă Viena.

Iată, realitatea bate teatrul, ne bucuram noi. În oraş se spunea: "Vreţi la Viena? Încercaţi pe la Horia sau pe la teatru". Tot Aradul fierbe, făcând tot felul de asociaţii, între spectacolul nostru şi incidentul de la Horia. Publicul asaltează sala. Bucuros de această şansă de pro­movare a spectacolului, pri­mesc prin poştă, de la I.D. Sârbu, textul "Arca bunei speranţe", pe care i-l solicitasem cu ceva vreme în urmă. Era o dimineaţă mohorâtă ce o suportam cu greu, după o seară în care s-a întrerupt curentul de mai multe ori, dar toate acestea le uit şi începem distribuţia la noul spectacol.

Şi cum toate bucuriile ţin puţin, sună telefonul de la Ministerul Culturii. La început, am crezut că e o glumă. Apoi un ordin interpretat greşit, sau o exagerare a unui activist prea zelos. Dar după frisonul primului moment, au ur­mat disperarea, revolta, neputinţa. Totul se învârtea în jurul unui termen pe care nu îl înţelegeam şi nu-l cunoşteam: "Autofinanţarea". Aveam să aflu şi ce ascunde acest cuvânt; începând cu 15 ianuarie - deci din aceeaşi zi - statul mai asi­gură pentru instituţiile de spectacole, doar 30% din necesar, iar restul de 70% trebuie realizat de artişti. Până atunci fusesem subvenţionaţi cu 80%-90%, aşa cum se întâmplă peste tot în lume cu teatrele de repertoriu. De unde să facem rost de atâţia bani, pentru salarii, cheltuieli de administrare a unei clădiri enorme? De unde luăm bani pentru montarea spec­ta­colelor, pentru colaboratori, ti­pă­ri­turi, achiziţia de texte etc.? În con­diţiile în care repertoriul este de multe ori dirijat.

Dar nu e totul. Colectivul trebuie redimensionat. Din 141 de salariaţi, trebuie să realizăm acest mare efort financiar cu doar 89 de salariaţi. Câteva zile am fost convinşi că e o glu­mă, că o astfel de aberaţie năs­cocită de o minte bolnavă, nu poate fi pusă în practică. Am făcut un calcul, dacă am juca zilnic, cu sala plină, tot anul, fără concedii, nu am reuşi să strângem banii necesari.

Apoi, văzând că nu e glumă, am jurat să supravieţuim, cu toate pie­dicile împotriva tuturor măsurilor ostile, luate cu ură de autorităţile comuniste împotriva artiştilor incomozi, contestatari, care strecurau "şopârle" veninoase în spectacole. Încă o speranţă trădată, o sală restaurată, entuziasm artistic, dorinţa de performanţă, proiecte, toate se subordonează acestui cu­vânt pentru care vom face curând obsesie "autofinanţarea".


GAZ CONTRA REGIZOR
Era prin '86 şi aveam nevoie de un regizor. Evident unul tânăr, alimentând ideea mea  fixă, că numai un astfel de personaj ar putea mişca trupa anchilozată de mize­rii­le autofinanţării. Îl găsesc pe Ştefan Iordănescu, fiul marei regizoare Cătălina Buzoianu. Este ab­sol­vent a clasei regie de la IATC. Şi, evident, repartizat la Casa de Cultură Deta. Funcţiona o lege, cum că absolvenţii de facultate nu pot fi repartizaţi în cele 12 oraşe mari, printre care şi Aradul şi Timişoara. Deci, el urma să fie salarizat la Deta şi să lucreze la teatrul din Ti­mi­şoa­ra. Unde fiind alte interese în tea­tru, nu este primit cu braţele des­chise.

 Eu aflu şi intru pe fir. Regizorului îi surâde să primească pe mână o trupă bună şi îşi dă acordul. Fac diligenţe la primarul din Deta, dar nu primesc răspuns la transfer. Mai încerc încă o dată şi nimic. Îl abordez telefonic pe primar şi-mi comunică faptul că nu va accepta să-i dea transferul la Arad. Oriunde, numai la Arad, nu. Sunt convins că este mâna Timişoarei, cu­nos­cută fiind competiţia acerbă dintre cele două oraşe.

La o nouă intervenţie la primarul din Deta aflu că transferul nu este acceptat, din cauză că Trustul Petrolului, cu sediul la Arad, nu este de acord să semneze cererea de introducere a gazului în Deta. În aceste condiţii, nici el nu acceptă transferul. Vă daţi seama ce uluială a trăit directorul general al petroliştilor arădeni, un om umblat prin lume, când m-am prezentat la el cu o persoană influentă şi am cerut aprobare pentru gaz la Deta. Omul s-a interesat dacă regizorul este indispensabil pentru Arad şi cu un amuzament de ne­descris, spunând că nu s-a mai confruntat cu aşa ceva, mi-a comunicat să-l trimit pe primarul din Deta la el cu toate planurile. Peste două săptămâni, Ştefan Iordă­nes­cu era regizorul Aradului, cum este şi în ziua de azi.