x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Problemele politicii militare româneşti în 1989

0
09 Mar 2009 - 00:00

Una dintre acţiunile importante desfăşurate în primăvara anului 1989 de reprezentanţii României a fost participarea la negocierile de la Viena dintre cele două blocuri po­li­ti­co-mi­litare din Europa – Or­ga­ni­za­ţia Trata­tului Atlanticului de Nord (NATO) şi Organizaţia Tratatului de la Varşovia – pentru "creşterea mă­su­rilor de securitate şi încredere re­ci­procă pe continentul european" şi în­cheierea unui "Tratat privind re­du­cerea forţelor convenţionale din Europa".



Tratativele din Capitala Austriei au început la 9 martie 1989, după ce o comisie specială a Organizaţiei Trata­tu­lui de la Varşovia a analizat la Bu­cu­reşti, în data de 28 februarie 1989, un document de lucru sovie­tic. Acesta conţinea detalii privind pro­punerile de dezarmare făcute de fie­care stat membru al alianţei res­pective.

România a luat parte la negocieri­le de la Viena în condiţiile în care con­du­cerea armatei române trebuia să apli­ce concomitent două doctrine mi­li­ta­re diferite: cea a războiului în­tregului popor pentru apărarea pa­triei, respectiv doctrina defensivă a Or­ganizaţiei Tratatului de la Var­şo­via, adoptată la reuniunea de la Ber­lin a Consiliului Politic Consultativ al alianţei (29 mai 1987).
La începutul anilor ’70, Nicolae Ceau­şescu a apelat la o serie de specialişti militari şi civili pentru pu­ne­rea la punct a unei doctrine militare originale. Aceasta trebuia să permi­tă, printre altele, menţinerea statului român în Organizaţia Tratatului de la Varşovia şi, concomitent, păs­tra­rea puterii politice de Nicolae Ceau­şescu. În consecinţă, a fost ela­bo­rat conceptul de "război de apă­ra­re a patriei dus de către întregul popor".

În acest fel, Nicolae Ceauşescu a demonstrat că nu mai acceptă doc­tri­nele militare sovietice, care stabileau că armatele ţărilor membre ale Orga­ni­zaţiei Tratatului de la Var­şovia ur­mau să desfăşoare acţiuni de luptă pe teritoriul statelor NATO. Totodată, li­de­rul politic de la Bu­cureşti punea sub semnul întrebării întreaga con­cep­ţie privind participarea cu trupe a armatelor din ca­drul Organizaţiei Tra­tatului de la Var­şovia la manevrele co­mune des­fă­şurate în toate ţările mem­bre ale alianţei. Dacă s-ar fi ac­ceptat doctrina românească la Moscova, caracte­rul ofensiv al aplicaţiilor Or­ga­ni­za­ţiei Tratatului de la Varşovia s-ar fi transformat într-unul preponde­rent defensiv. În consecinţă, necesi­tatea deplasării de trupe străine pe te­ri­toriul altor state pentru des­fă­şu­rarea de exerciţii militare comune ar fi scăzut semnificativ.

Din păcate, pe termen lung, de­cla­ra­ţiile liderilor politici şi militari ro­mâni au fost contradictorii. Rolul con­ducător al Moscovei în cadrul alianţei a fost acceptat şi, în acelaşi timp, contestat chiar prin interme­diul doctrinei militare naţionale ro­mâ­neşti. Pe de-o parte, generalul-co­lonel Constantin Olteanu, ministrul Apă­rării Naţionale, considera în anul 1985 că "un război de apărare a patriei nu mai poate fi conceput ca o confruntare cu un inamic izolat, ci trebuie avută în vedere şi o confruntare cu o grupare de state (NATO - n.n.)".

Pe de altă parte, Nicolae Ceauşescu declarase în anul 1984: "Nu ne pro­punem să acţionăm, în general, pe teritoriul altor ţări. Armata noastră, ţara noastră nu au în nici un fel concepţia de a acţiona împotriva altor popoare. Deci, lupta va trebui s-o ducem pentru apărarea patriei noastre. Numai în condiţiile urmăririi ad­ver­sarului va trebui să trecem graniţa pentru a apăra patria, şi numai în condiţiile realizării – desigur – a obli­gaţiilor în cadrul alianţei noastre, dar tot în condiţiile respingerii unei agresiuni imperialiste".

Cu alte cuvinte, Organizaţia Trata­tu­lui de la Varşovia trebuia să-şi continue existenţa şi să acţioneze ori de câte ori se considera ameninţată de statele membre NATO. Însă condu­cerea politică de la Bucureşti refuza să participe la un eventual "război preventiv" declanşat de la Moscova îm­po­triva Alianţei Nord-Atlantice, chiar dacă România era stat membru al Organizaţiei Tratatului de la Varşovia.

Numirea lui Mihail Gorbaciov în funcţia de secretar general al PCUS (11 martie 1985) l-a incomodat pe Nicolae Ceauşescu. Problemele create de conducătorul Partidului Comunist Ro­mân în relaţiile politice, econo­mice şi militare dintre România şi URSS, precum şi în Organizaţia Tra­tatului de la Varşovia erau în contradicţie cu poli­tica promovată de li­de­rul de la Kremlin. Iar presiunea so­vietică exercitată asupra autorităţilor de la Bucureşti s-a manifestat mai curând ca o reacţie la agresivitatea rusofobă, uneori nedisimulată, a pre­şe­dintelui României.

Precizăm faptul că atitudinea lui Nicolae Ceauşescu faţă de liderii politici şi militari sovietici nu a vizat în nici un moment o contestare a principiilor comuniste, a sistemului de valori comune (politice, econo­mice, sociale şi militare), valabile pentru URSS, România şi celelalte state membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia. Şi este posibil ca tocmai încercările lui Mihail Gorbaciov de a modifica politica lui Nicolae Ceau­şescu să fi determinat, într-o anumită măsură, acutizarea stalinismului de tip ceauşist.

Evenimentele sângeroase care au avut loc în România în luna decembrie 1989 au dezvăluit, pe deplin, li­mitele doctrinei războiului întregului popor pentru apărarea patriei. Cât priveşte doctrina militară a Organizaţiei Tratatului de la Varşovia, acceptată inclusiv de Nicolae Ceauşescu la reuniunea de la Berlin a Comitetului Politic Consultativ (29 mai 1987), aceasta nu a avut cum să-şi producă efectele în România. Teoreticienii mi­litari români, care impuseseră deja doctrina războiului întregului popor pentru apărarea patriei, nu au fost interesaţi să redeschidă o discuţie cu Nicolae Ceauşescu pe această temă.

Potrivit doctrinei militare defensive adoptate la nivelul întregii alianţe (Berlin, 29 mai 1987), autorităţile române s-au angajat din punct de vedere politic, juridic şi moral să sprijine celelalte state membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia în cazul declanşării unei agresiuni mi­litare împotriva acestora, inclusiv prin trimiterea de unităţi militare ro­mâneşti în ţările respective.

Pe de altă parte, doctrina războiului întregului popor pentru apărarea patriei limita în mod drastic utilizarea unităţilor armatei române în afara graniţelor naţionale. Iar acest lucru conducea, printre altele, la nerespectarea întocmai a angajamentelor asumate de autorităţile române în faţa celorlalte state membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia.

Contradicţiile politice, juridice şi morale ce rezultau în urma aplicării concomitente a celor două doctrine au pus sub semnul întrebării întregul sistem teoretic românesc al apărării naţionale (creat după anul 1968) şi loialitatea României faţă de ţările membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia. Iar cei care au participat la construirea sistemului respectiv nu au dorit, probabil, să fie traşi la răspundere de Nicolae Ceauşescu pentru acel eşec.

Totodată, merită subliniat faptul că liderii politici şi militari sovietici nu şi-au schimbat în mod fundamental concepţia de ducere a unui război împotriva statelor membre NATO. Chiar dacă România, stat membru al Organizaţiei Tratatului de la Varşovia, a acţionat din interior în defavoarea intereselor Moscovei şi ale ţărilor membre ale alianţei din momentul în care a aplicat propria sa doctrină mi­litară postbelică.
Lt. col. dr PETRE OPRIŞ

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de