Radu Şerban, un prieten drag şi vorbele sale neuitate

La 25 de ani de la trecerea sa în nefiinţă, un "Prieten drag" - compozitorul Radu Şerban - revine printre noi! Casa "Electrecord" a realizat cd-ul "Radu Şerban. Parfumul străzilor. vol 1" cu sprijinul Asociaţiei culturale "Şerban", al cărei preşedinte este doamna Domnica Şerban, soţia fiului compozitorului, poetul şi eseistul Radu R. Şerban, el însuşi prea devreme plecat dintre noi.

Prilej numai bun spre a reme­mora câteva întâmplări cu tâlc despre Omul şi Artistul de excepţie Radu Şerban. Un OM pe care Fănuş Neagu l-a definit prin aceste vorbe pă­trunzătoare: "Radu Şerban nu a avut, şi nici nu putea să aibă, duşmani!". Faptul acesta nu l-a făcut însă pe minunatul nenea Radu să renunţe la exigenţele şi rigorile pe care i le impunea condiţia sa de creator "cu vână" şi, deopotrivă, un om cu o verticalitate morală de ex­cepţie.

Mai puţin cunoscute decât şlagărele lui Radu Şerban, dar tot la fel de gustate la vremea lor, au fost vorbele de duh pe care acesta le-a rostit cu diverse prilejuri. Şfi­chiuind prostia cu ifose, incompetenţa agresivă, slugărnicia şi multe alte tare de care  anumiţi promotori ai "ideologiei unice" se serveau spre a-şi im­pune absurde pretenţii.  

Zgârcit cu profesiunile de credinţă declamate public, Radu Şerban mărturisea: "Faptul că sunt compozitor de muzică uşoară nu înseamnă că îmi fac treaba ... uşura­tic". Discipol al lui Ion Vasilescu, şeful de şcoală al genului, Radu Şerban a preluat de la acesta nobila povară a respectului pentru pu­blicul căruia îi datora creaţiile sale. Iar dacă compozitorul Radu Şerban a intuit, cu fineţe, ceea ce era cu adevărat lucru nou, de substanţă în muzica uşoară, omul Radu Şerban a fost cu totul străin modelor poli­tico-ideologice, mai vechi sau mai noi, de care, pe parcursul anilor, nu a dus lipsă! Şi nu s-ar spune că ea întotdeauna i-a fost uşor! De pildă, melodia "Lină Cătălină" a fost atacată la începutul anilor '50, - ani de triumf ai dogmelor "realismului scocialist" şi al şabloanelor "re-flectării fidele a actualităţii" - pe motiv că "falsifică folclorul nostru şi face concesii jazz-ului - muzica decadentă a imperia­lismului ame­rican". S-a nimerit însă ca la această "demascare" să participe şi renumitul compozitor so­vietic Soloviov Sedoi. Prin ea însăşi, prezenţa la o asemenea şedinţă a unui "sol din marea ţară a sovie­telor" nu se prevestea nimic bun!

Numai că, de data asta, "marele sol", adică Soloviov Sedoi, s-a dove­dit a fi şi un om de un caracter pe măsura talentului său de excepţie. Adică, după ce a ascultat toate "cri­ticile principiale şi tovărăşeşti" ce se revărsau pe capul celui incriminat "cu mânie revoluţionară", Soloviov Sedoi a cerut un lucru foarte simplu şi cât se poate de firesc. Adică a dorit să asculte melodia pusă la zid. Autorul melodiei (şi acuzatul!), Radu Şerban, a trecut la pian şi a dat-o, într-adevăr, pe jazz. După ce a ascultat foarte atent melodia "duşmă­noa­să", Soloviov Sedoi s-a aşezat la pian lângă Radu Şerban şi au făcut jazz la 4 mâini în toată regula. După asta, l-a îmbrăţişat cu căldură pe stigmatizat, l-a felicitat şi a întrebat dacă, pentru melodia asta, i se va da au­torului un premiu. Premiul de Stat, pe care Radu Şerban l-a luat, dacă nu mă înşel, în 1954! Peste câţiva ani, un magician al pianului, Jancsă Korrossă, va include "Lină Că­tălină" într-un potpuriu, redându-i tot farmecul unei piese de jazz în toată puterea cuvântului.

Acesta era doar începutul. Peste alţi ani, adică pe când "Epoca de Aur" era încetăţenită, nici Radu Şerban nu a scăpat de pocinoagele comenzilor politico-ideologice. Dar lasă că nici dator nu a rămas! De pildă, atunci când cuvântul "domn" devenise prohibit, dimpreună cu derivatele sale, lui Radu Şerban i s-a atras atenţia - tot în mod to­vă­răşesc " cum că şlagărul "Dom­ni­şoară" ar putea avea pro­bleme din cauza vorbei cu pricina. Cu figura sa mereu gânditoare - aşa cum îl surprinde portretul de pe coperta CD-ului, în care ghicesc pana lui Ion Truică - Radu Şerban a răspuns: "Şi cum să-i spun?" "To­vărăşică, tovără­şi­că, tovărăşică/ Îmi surâde cerul când te întâlnesc" Urmând, cu sub­în­ţeles: "Şi dacă se supără Tovarăşa, că îmi permit să îi fac declaraţii".
Fireşte, asemenea întâmplări nu ţin locul unei judecăţi de valoare asupra operei lui Radu Şerban. În schimb, ele ne relevă faţete mai puţin ştiute ale personalităţii sale şi ni-l apropie ca pe un adevărat "Prieten drag".