x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Scînteia Special Rezistenţa prin muzică

Rezistenţa prin muzică

de Monalise Hihn    |    19 Oct 2009   •   00:00
Rezistenţa prin muzică
Sursa foto: Arhiva Universităţii din Bucureşti/

În octombrie 1989, Iuliu Winkler era inginer stagiar la întreprinderea Antrepriză Montaj şi Service, Auto­matizări şi Telecomunicaţii, filiala Hunedoara. În paralel, obţinuse un atestat de artist liber profesionist, putând astfel să organizeze aşa-zisele seri culturale, dar şi audiţii muzicale.


AUDIŢII MUZICALE PENTRU STUDENŢI

Winkler locuia la Hunedoara, unde se întor­sese după ce cu un an mai devreme a absolvit Electrotehnica la Institutul Politehnic din Timişoara. Nici prin gând nu îi trecea că peste puţin timp istoria îşi va schimba complet cursul. Pasiunea pentru muzică şi-a descoperit-o pe la 12-13 ani, când a început să asculte Europa Liberă, unde a început să ia notiţe despre cântăreţii prezentaţi în diverse emisiuni muzicale. Apoi, în facultate, a organizat timp de patru ani audiţii muzicale pentru studenţi.

"Este foarte greu să povesteşti astăzi ce însemnau acele audiţii muzicale. Pare de neînchipuit cum o dată pe săptă­mâ­nă, cam o oră şi jumătate, într-o aulă uni­versitară, 250 de tineri stăteau şi ascultau muzică, fără ca în acest timp să fumeze sau să bea cafea. Toate acestea se întâmplau. Făceam acest lucru îm­preună cu un coleg. Scriam pe tablă date despre interpretul sau formaţia ori albumul pe care urma să le ascultăm.

Informaţiile le culegeam de pe la Europa Liberă sau din cele două cărţi care apăruseră în România. Acestea se întâmplau cu voie de la fa­cul­tate. În prealabil, puneam afişe, fă­cute la Hunedoara, la negru, în com­bina­tul siderurgic. Luam afişe din pia­ţă, pe care apoi le litografiam. Dă­deam câte o pungă de cafea pentru 50 de astfel de afişe ce ne ajungeau vreo do­uă luni. Ţin minte că o pungă de ca­fea Wiener era 400 de lei", îşi amin­teş­te Iuliu Winkler. Tot în timpul facul­tă­ţii, el a făcut în câteva veri discoteci la Cos­tineşti şi spune că nu ţine minte să îi fi spus cineva că în timpul acestora trebuia ascultată muzică românească.


ORGANIZATOR DE SERI CULTURAL-DISTRACTIVE

În 1988 a absolvit facultatea şi s-a întors în oraşul natal, Hunedoara. Şi-a dorit să continue ceea ce începuse la Timişoara, aşa că a dat examen pentru obţinerea unui atestat. "Ca să pot susţine examenul la Bucureşti, aveam nevoie de o recomandare la UTC sau de la o casă de cultură. Eu am obţinut-o de la Deva.

Am mers la examen la Casa de Cultură - Petofi Sandor - din Bucureşti. În faţa comisiei trebuia să ai în vedere şi componenta ideologică. Eu vroiam să organizez discoteci şi aveam nevoie de plasarea în legalitate. Cât timp fusesem student nu îmi trebuia un asemenea atestat, pentru că totul se organiza prin UTC sau UASCR. Îmi amintesc că m-am prezentat în faţa comisiei şi o tovarăşă cu coc, puţin supraponde­rală şi machiată strident mi-a cerut să descriu cum voi organiza o seară culturală, astfel încât tinerii să fie educaţi.

Am vorbit despre muzica populară, folclor, explicându-i că ansamblul de la Casa de Cultură din Deva va susţine anumite părţi din programul unei seri culturale, mai ales că exista o bună colaborare cu artiştii şi cu ansamblul de dansuri populare. Am explicat şi câtă muzică românească se va asculta şi câtă străină. Ţin minte că am spus câte ceva despre unele formaţii româneşti. Le ştiam pe toate, mai ales că aveam muzică românească bună. Bineînţeles că tinerii voiau să asculte altceva în cadrul aşa-ziselor seri culturale, adică discoteci. Sunt sigur că membrii comisiei ştiau că programul nu se desfăşura aşa, eu ştiam că ei ştiu, dar era un fariseism voit, o minciună de fapt. Tu trebuia s-o spui, ei trebuiau să te asculte. Aşa am primit atestatul de artist liber profesionist, de organizator de activităţi cultural - distractive, având girul unei instituţii", povesteşte Iuliu Winkler.


DISCOTECĂ DE TREI ORI PE SĂPTĂMÂNĂ

Serile culturale, discotecile, se ţi­neau de trei ori pe săptămână, de pe la ora 17:00 şi până la 21:00. Iuliu Winkler le organiza de trei ori pe săp­tă­mână la Casa de Cultură din Deva. De regulă, sala era plină cu 500-600 de oameni. "Fiecare tânăr voia să se distreze, iar discoteca era o formă de snobism şi de respingere. Orice melodie proastă interpretată de un cântăreţ american mediocru avea mai mare trecere decât o melodie românească foarte bună.

Îmi amin­tesc că la scurtă vreme după ce am obţinut atestatul a venit la mine un angajat de la Casa de Cultură, care mi-a spus că va veni să mă verifice un tovarăş. Probabil aşa era procedura, voiau să vadă ce face tovarăşu' Winkler la acele seri cultu­rale. Aveam pregătite discuri şi benzi cu muzică românească. Am pus o piesă româ­neas­că şi a început un cor de fluie­ră­turi, deşi piesa era chiar bună. To­varăşul venit în inspecţie a rămas undeva sus, la un bar din incin­ta Casei de Cultură. I s-a explicat că tine­rii se bucură, că muzica ro­mâ­nească are suc­ces.

Am mai pus o piesă ro­mâ­nească, iar fluierăturile au fost şi mai mari. Tovarăşului i s-a spus că tinerii se bucură şi mai mult. Apoi, a venit şi mi-a verificat opisul. Avu­sesem proporţia cores­punzătoare între muzica ro­mânească şi cea străină. A făcut un ra­port. N-am văzut ce a scris, dar cred că a fost bine, dacă m-au lăsat să îmi văd de treabă în continuare", reme­mo­rează Iuliu Winkler. Aparatura cu care ţinea discotecile a predat-o la 5 ia­nuarie 1990, iar în martie a aflat că ea a fost folosită la primul striptease deschis la Deva.
SERI DE AUDIŢII LA HUNEDOARA
Pe de altă parte, audiţiile muzicale se desfăşurau cam o dată pe săptă­mâ­nă sau lunar într-o săliţă de la Casa de Cul­tură din Hunedoara. În prealabil tre­buiau obţinute avizele necesare. "Ve­­neau cam 60-70 de persoane, care as­cultau muzica anilor respectivi sau cea pe care o preferau cei care organizau aceste întâlniri. Printre ei se nu­mă­rau Liviu Zamora sau Titi Popa, doi dintre cei care aveau colecţii impre­sio­nan­te", spune Winkler.

Dacă disco­teca în­sem­na doar distracţie, audiţiile mu­zi­ca­le păreau să fie o formă de rezis­tenţă. "Audiţiile erau o poartă spre lu­me, poate chiar o formă de rezistenţă. Acolo am înţeles ce a însemnat cul­tura hippie, fără partea cu dro­gu­rile, i-am ascultat pe cei de la Pink Floyd, nişte intelectuali care aveau o ati­tudine politică pe care o făceau pu­bli­­că prin muzica lor. În schimb, noi nici nu ne gândeam să luăm o astfel de poziţie decât în zona privată. Nu mă număr printre cei care au făcut par­te dintre cei care au protestat. Sim­ţeam şi ştiam că ceva nu e în regulă, că eram cu toţii închişi într-un sistem, iar regimul părea etern. Celor mai mulţi ni se pă­rea că asta era clădit pen­tru viaţa noastră şi, de aceea, acele au­diţii erau ca o supapă, o evadare. în schimb, în viaţa de zi cu zi ne-am îm­păcat cu pro­pria conştiinţă, ştiind că o parte din viaţa publică era o sumă de minciuni, pe care eram obligaţi să le spunem pentru că aşa se face. Eu recunosc că nu gândeam că schimbarea e posibilă."


MUZICA, PE FILIERE

În acea perioadă existau diferite moduri de procurare a muzicii. Iuliu Winkler spune că totul se desfăşura la limita legalităţii: "Din piaţă de la Timişoara puteai să cumperi discuri sârbeşti. Compania Yugoton din ţara vecină cumpăra drepturile de autor şi apoi imprima discurile, iar cei care făceau micul trafic de frontieră le aduceau în România şi le comercializau în piaţă. Erau filiere întregi care făceau rost de muzică şi la Bu­cureşti, fie că o înregistrau de pe discuri indiene sau chiar o aduceau din străi­nă­tate.

 Era o chestiune paralelă. Nu ştiu cât era de legal sau poate se des­făşura la limita legii, pentru că se dădeau nişte bani care nu erau contabilizaţi. Era un sistem paralel, des­pre care cu siguranţă se ştia, pe care statul îl tolera. Puteau fi şi securişti la capătul reţelei. Erau mici supape care erau lăsate şi voit, pentru a putea fi ţinute în frâu nişte lucruri. Eu sunt convins că aparatul represiv putea să distrugă orice reţea, dacă ar fi dorit. De ce n-au distrus atunci nici reţelele de contrabandă cu blugi, cafea sau multe alte lucruri?!".

Pe de altă parte, Winkler îşi amin­teşte că pe lângă audiţiile muzicale, oamenii îşi duceau viaţa strân­gân­du-se în grupuri mici, care alegeau să vorbească în limba franceză, să joace bridge sau poker ori să vi­zio­neze filme la video. În interiorul apar­tamentelor, oamenii încercau să dea răspunsuri la tot felul de întrebări, dar niciodată foarte mulţi nu şi-au pus problema să se împo-trivească: "Se vorbea tot mai mult despre mişcările din celelalte ţări, începuseră să se urmărească programele televiziunilor străine, prin acele antene care deja împânzeau Vestul ţării, dar nimeni nu credea că se va întâmpla mare lucru în România.

Cei care nu mai suportau fugeau. Aşa s-a întâmplat şi cu un amic de-al meu, de la care am înţeles din ochi că va încerca să fugă. Degea­ba fusesem de atâtea ori în vizită în Ungaria, că nu credeam că se va întâmpla ceva. De aceea, îmi organizam ca mulţi alţii viaţa paralelă, care era mult mai uşoară dacă în ea încăpea muzica. Pentru aceasta am şi făcut primul împrumut de la CAR, de 10.000 de lei, imediat după ce m-am angajat, cu care mi-am achi­zi­ţio­nat un magnetofon Rostov.

Cu toate acestea, n-am avut semnale vreodată că am fost urmărit. Trăim viaţa paralelă, în care profesorul de Socialism Ştiin­ţific, ce preda impecabil cursul după ideologia aia, ne-a dat să citim «1984» al lui Orwell. Degeaba ne-a po­vestit unchiul meu, Adalbert Winkler, care era compozitor şi fusese cu un contract prin ARIA în Austria, cum se trăieşte în Vest! Viaţa mergea înain­te şi noi ne acceptaserăm destinul!". După 1990, pasiunea lui Winkler pentru muzică s-a transformat pentru câţiva ani în profesie.  Astăzi, el este unul dintre cei 33 de reprezentanţi ai României în Parlamentul Eu­ropean.

×
Subiecte în articol: special