România, sub ameninţarea intervenţiei militare străine

Anul 1989 l-a prins la post, la Budapesta, pe colonelul Ioan Todericiu. Era ataşat militar, po­ziţie din care a perceput - cu ochi bine format, critic şi fără patimă - evenimentele din capitala ţării vecine.

Din rapoartele redactate de ataşatul militar - aflate acum în arhivele Direcţiei de Informaţii a Armatei - reiese evident că Un­garia a fost ţara care s-a pregătit cel mai intens pentru a provoca declanşarea unei revolte populare în România. Încă din primăvara lui '89 - avea să-i relateze Ioan Todericiu ziaristului Radu Tudor acum câţiva ani - la Budapesta se făceau pregătiri intense pentru surparea regimului Ceauşescu.
Prezentăm fragmente de referinţă din acest interviu.


Încă de la începutul anilor '80, relaţiile dintre România şi Ungaria se tensionaseră. În ţara vecină se încearcă prin toate modalităţile să se atragă atenţia pe plan inter­naţional, inclusiv în organismele ONU, asupra pretinsului drept de apartenenţă a Transilvaniei la Ungaria, lipsirea minorităţii maghiare din România de drepturile la cultură, limbă etc.


DESPRE EPISODUL GEORGE BUSH
La 11 iulie 1989, preşedintele american George Bush a vizitat Budapesta. Cu puţin timp înainte de so­sirea oaspetelui, în zona de primire şi-a făcut apariţia un grup de câteva sute de oameni cu steaguri ungureşti şi lozinci mari cu text revendicativ: "Vrem Ardealul", "Ardealul este al Un­gariei". Or­ganele de ordine nu au intervenit în nici un fel. Dimpotrivă, au permis grupului respectiv să ocupe un loc cât mai vizibil pentru delegaţia SUA.

Împreună cu amba­sa­dorul Traian Pop am anunţat repre­zen­tanţii MAE ungar şi pe membrii Am­ba­sadei SUA ca, în cazul transformării ceremoniei într-o manifestaţie anti­ro­mânească nu este acceptabilă pre­zenţa diplomaţilor români. Despre situaţia creată şi despre po­ziţia noastră a fost avertizat şi preşedintele SUA la coborârea sa din avion, astfel încât acesta nu a mai citit discursul pla­nificat.


DESPRE REFUGIAŢI
După estimarea unor publicaţii ungureşti şi chiar străine se consi­dera că la sfârşitul anului 1989, în Ungaria existau peste 20.000 de refugiaţi, unele ziare apreciind numărul acestora chiar la 40.000 de persoane. Numărul cel mai mare de refugiaţi intrau în Ungaria ilegal, fără paşaport. Numai în 1989 au fost prinse aproximativ 15.000 de persoane, majoritatea de naţionalitate maghiară, care încercau să forţeze frontiera. Găseau un anume sprijin la bisericile reformate sau catolice (bani, mâncare, chiar un loc de muncă temporar), apoi erau îndrumate spre taberele de refugiaţi de la Bicske, Haiduszabaszlo, Balaton sau Debrecen, tabere coordonate de ministrul de Interne. Refugiaţii din România erau prezenţi în număr mare, în grupuri bine organizate, la toate manifestările cu caracter antiromânesc.


DESPRE TENTATIVE DE COMPROMITERE
În luna martie 1989, două persoane în ţinută militară s-au prezentat la Ambasada României, solici­tând ataşatului militar materiale de propagandă culturală despre România.

În luna mai 1989 am primit o "scrisoare secretă" prin care eram invitat la o anumită adresă din Budapesta, în vederea primirii unor mesaje importante pentru condu­cerea statului român.

În luna septembrie 1989, o persoană necunoscută s-a prezentat la poarta Ambasadei, susţinând că are materiale deosebite şi cere ca ataşatul militar să le preia. La poartă se aflau în acel moment mulţi poliţişti.

În octombrie 1989, noaptea, două persoane s-au prezentat la poarta Ambasadei, cerând să fie puse imediat în contact cu ataşatul militar român, căruia trebuie să-i înainteze documente extrem de importante. Desigur, în prezenţa poliţiştilor unguri. Dacă aş fi dat curs oricărei tentative de contactare, aş fi putut fi acuzat de încălcarea statutului de diplomat militar, riscând a fi declarat "persona non grata".
DESPRE PROLOGUL REVOLUŢIEI
Începutul lunii decembrie 1989 a fost extrem de sumbru. Ma­nifestaţiile şi protestele se ţineau lanţ pe străzile din zona Am­ba­sadei. Clădirea era frecvent lovită cu ouă, căpătând un aspect de­zolant. În curte erau aruncate scrisori şi bilete de ameninţare, la telefoane se auzeau ameninţări şi injurii. Subiectul Tökés László era la baza contradicţiilor dintre Guvernul român şi cel maghiar, contradicţii care, detaliate în presă, incitau la vrajbă.


DESPRE ZILELE REVOLUŢIEI
În presa maghiară erau publicate cifre mari în legatură cu revoluţionarii împuşcaţi, se estimau de la 15.000 la 25.000 de morţi. Televiziunea ungară prezenta zeci de cadavre schingiuite de cei care se aflau în slujba lui Ceauşescu.

Preotul Tökés era prezentat ca un erou. Membrii grupurilor şi diferitelor asociaţii cu caracter antiromânesc manifestau şi cereau cu insistenţă o intervenţie armată împotriva României, în scopul salvării maghiarimii din Transilvania, aflată în pericol.

În armata ungară au fost luate măsuri speciale în legătură cu starea operativă. Trupele de grăniceri au trecut la întărirea frontierei cu România, dislocând forţe suplimentare. Existau date că şi în cadrul trupelor sovietice dislocate în Ungaria ar fi fost luate măsuri de ridicare a capacităţii operative. Imediat după declanşarea Revoluţiei la Timişoara, oficialităţile maghiare au contactat Guvernele Austriei, Germaniei, Franţei, Rusiei, precum şi pe secretarul general al ONU, invocând riscul că România ar putea deveni un pericol la adresa securităţii internaţionale. Se pare că a fost cerută şi o întrunire a comitetului politic al Tratatului de la Varşovia. În noaptea de 23/24 decembrie 1989, ataşatul militar sovietic la Budapesta a încercat să obţină de la subsemnatul declaraţii din care să rezulte că în România ar fi o situaţie de complexitate, căreia forţele armate ale României nu îi poate face faţă, lăsând să se înţeleagă că un ajutor extern ar fi binevenit pentru ţară.

La 23.12.1989, în jurul orei 16:00, ataşatul militar al SUA la Budapesta m-a întrebat, pentru a raporta la Washington: "Ce este necesar pentru România în prezent, în condiţiile Revoluţiei aflate în curs?". Am răspuns că pentru România este binevenită o declaraţie a preşedintelui SUA de sprijin politic pentru Revoluţia din România şi să facă uz de influenţă ca şi alte personalităţi din ţările membre NATO să se ralieze declaraţiei de sprijin. Această declaraţie a fost făcută de preşedintele Bush la şase ore de la discuţia avută.