Românii îşi aşteptau salariile mărite

O bună parte din români, cei cu sa­larii cuprinse între 2.001 şi 2.250 de lei, aştepta în a doua jumătate a lui ia­nua­rie 1989 să ia salarii mărite. Creş­te­rile erau cuprinse între 17,5% şi 19,9%, ceea ce însemna ceva în acea vre­me, când exista o mare stabilitate financiară şi preţurile erau constante mulţi ani.

Ceasornicarul din cooperaţia meş­teşugărească, cofetar-patiserul din circulaţia mărfurilor, profesorul de gimnaziu din învăţământ sau sora medicală din spital sau policlinică, cu toţii se gândeau la chenzina din ia­nuarie pentru a simţi în portofelele lor beneficiile celei mai mari etape de creştere a salariilor din comunism, cum o numea presa vre­mii. Ajunsese şi la ei cea de-a doua etapă de majorare a salariilor, după ce prima etapă se încheiase în decembrie 1988.

Urma şi cea de-a treia etapă, şi ul­tima, ce avea să se deruleze între martie şi august ’89. Aceasta se adre­sa an­gajaţilor cu salarii de peste 2.250 de lei. Peste 7,9 milioane de oa­meni ai mun­cii aşteptau să le creas­că salariile. Bu­getul alocat de statul comunist acestor majorări a fost de 24,4 miliarde de lei.
"Îmi amintesc că primisem o lo­cuinţă nouă şi aveam rate la mo­bilă. Creşterea de salariu a mea plus ceva din a soţului meu îmi acopereau aceste rate", spune Nina Ciobanu.

Conform Legii din 29 iunie 1988 şi Decretului Consiliului de Stat din 25 iulie 1988, salariile au fost mărite în mod eşalonat. În prima etapă, au fost cuprinşi oamenii muncii cu retribuţii tarifare lunare mai mici. În această primă fază de mărire a salariilor, re­tribuţia tarifară mini­mă a crescut de la 1.500 de lei la 2.000 de lei lunar, cu cir­ca 33%. A fost cel mai mare spor al re­tri­buţiei  din toată perioada comunistă.

"Acest fapt constituie o caracteristică a politicii partidului nostru de ridicare a nivelului de trai al tuturor oamenilor, aflată în deplină concordanţă cu principiile eticii şi echităţii socialiste", scria Revista Economică, în primul număr din ianuarie 1989. Etapa a doua se aplica tuturor oamenilor muncii care aveau salarii cu­prinse între 2.001 şi 2.250 de lei şi care lucrau într-unul dintre urmă­toa­rele domenii de activitate: uni­tăţile subordonate consiliilor populare, Uniunii Centrale a Cooperativelor Meşteşu­găreşti, Uniunii Centrale a Cooperativelor de Producţie, Apro­vizionare şi Desfacere a Măr­furilor şi altor organizaţii cooperatiste din cadrul gos­podăriei comunale şi de locuinţe, din învăţământ, sănătate etc. 
Ceauşescu avea salariu de 18.000 de lei

Presa vremii calcula că diferenţa dintre retribuţiile dinainte şi cele de după majorări variază între 385 de lei la cofetar şi soră medicală şi era de 401 lei pentru ceasornicar. Însă creşterile erau ceva mai mari pentru că, potri­vit prevederilor legale de atunci, retri­buţiile tarifare majorate cuprind şi compensaţiile pentru produsele agro­alimentare, energia termică, gaze na­turale şi alţi combustibili, mărindu-se astfel mai mult baza de calcul pentru toate drepturile ce se acordă în afara retri­buţiei tarifare.

Astfel, sporea partea variabilă a re­tribuţiei, sporul de vechime, adaosul de acord, premiile pentru realizări deosebite etc.  Cum ponderea acestor elemente în retribuţia totală rămâne neschimbată, dar se modifică baza de calcul, suma totală este mai mare. De exemplu, cofetar-patiserul cu nivelul 2 de calificare şi treapta 3 de retri­buţie primea 385 de lei în plus la retri­buţia tarifară şi 439 de lei în cazul re­tribuţiei totale, în cazul realizării totale a sarcinilor de plan.

Salariaţii din cea de-a treia etapă beneficiau de câştiguri şi mai mari. Ei erau muncitorii calificaţi şi neca­lificaţi din marile uzine ale regimului comunist sau din minele ţării. Cuantumul sumei majorate se ridica la mineri la 410-512 lei, spor pro­cen­tual al retribuţiei de 10,4% (cores­punzător unui muncitor calificat miner subteran, nivel A, categoria specială, treapta a 2-a) şi 19% (mun­citor calificat exploatând la zi căr­bune şi miner categoria 1, treapta 1). În cazul muncitorilor necalificaţi, cuantumul mediu al majoră­rilor este de 427 de lei, reprezentând un plus de 15%. Una peste alta, personalul muncitor obţinea o retribu­ţie tarifară mai mare cu 220-390 de lei, ceea ce reprezenta o creştere de maximum 16%.

"Câştigam bine în acea vreme. Lucram în acord şi aveam plan de export. Cum îl depăşeam mereu, pentru că livram unităţi petroliere pentru ţările arabe, luam prime şi ajungeam să avem un salariu chiar şi de 7.000 de lei", îşi aminteşte Gheor­ghe Roşu, fost maistru la În­treprinderea Vulcan, din Capitală.

În anul 1989, salariul mediu net pe economie era de 3.063 de lei, iar în construcţii acesta ajungea la 3.697 de lei, în timp ce în învăţământ şi cultu­ră scădea la 2.880 de lei, iar în sănă­ta­te, la 2.870 de lei. În industrie, sala­riul mediu atingea 3.037 de lei, conform anuarului  statistic întoc­mit de Comisia Naţională pentru Statistică.

Concret, salariile nete realizate oscilau între 2.000 şi 18.000 de lei, salariul lui Ceauşescu. Deci, în acea vreme raportul dintre cel mai mare salariu şi cel mai mic era de nouă ori. Adică, Ceauşescu avea un salariu echivalent cu nouă salarii minime. Doar 11% din salariaţi aveau o retri­bu­ţie echivalentă sau mai mare cu dublul salariului minim, adică câş­tigau peste 4.000 de lei. 11,5% din angajaţi câşti­gau sume cuprinse între 3.500 şi 4.000 de lei, iar 19,4% aveau un salariu între 3.000 şi 3.500 de lei. Peste 50% din angajaţi aveau venituri între 2.000 şi 3.000 de lei. Doar 6,8% din salariaţi câştigau sa­lariul minim. "O Dacie costa 75.000 de lei, deci la un salariu de 3.500 de lei era nevoie de 21 de luni de economisire pentru cumpărarea unui autoturism", spune Roşu.

Acum 20 de ani, lucrau 1.094.570 de persoane, conform anuarului sta­tistic întocmit de Comisia Naţio­nală pentru Statistică. Peste 38% din angajaţi lucrau în industrie, în timp ce în agricultură erau angajaţi 27,5% din populaţia ocupată. Construcţiile atrăgeau 7% din forţa de muncă, alimentaţia publică 5,9%, învăţă­mân­tul 3,4%, sănătatea 2,7%.