Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Întrebarea ne este pusă într-o mulţime dintre scrisorile trimise redacţiei, precum şi în convorbiri pe care ni le-au solicitat cititorii. Nu am dorit să dăm un răspuns primit şi atunci ne-am apucat să adunăm mărturii directe, simple necomentate. Şi cum ele s-au adunat în cantităţi care ne-au depăşit aşteptările, iar cum informaţiile care ne vin din România, chiar nelegate direct de turism, sunt cele cunoscute de toată lumea, socotim că răspunsul se impune de la sine. În diverse forme specifice:
1. Plecăm în România fiindcă nu cunoaştem altă limbă şi ne-ar fi greu să ne descurcăm în altă parte;
2. Avem acolo încă rude (sau prieteni) pe care le vizităm;
3. Nostalgia locurilor natale;
4. Românii sunt primitori şi ne simţim bine acolo, aşa cum ne-am simţit întotdeauna.
5. Este călătoria în străinătate cea mai ieftină, din pricina preţurilor de acolo şi impozitului de călătorie redus.
Desigur mai există şi alte motive invocate, mai mult sau mai puţin "caşer", dar acestea sunt cele mai frecvente şi doar în limita acestora vom încerca analizăm dacă, într-adevăr, merită excursia în România. Concluziile nu le vom trage noi, căci nu dorim să ne facem vinovaţi de influenţarea nici în bine, nici în rău. (...)
LA 15 WAŢI, VIAŢA E TRISTĂ
M. David, Iaffa: m-am născut iară şi în casă s-a vorbit ebraica sau idiş, dar secretele, părinţii mei şi le spuneau în româneşte. Aşa am "furat" eu această limbă, pe care o înţeleg şi în care pot încropi câteva fraze. Anul acesta am dorit să văd locurile unde s-au născut şi au trăit o bună parte din viaţa lor părinţii. Ţara e frumoasă, dar să nu te aştepţi la cine ştie ce - mi s-a spus -, însă Bucureştiul este, într-adevăr, o splendoare. Deci, fără a-mi face iluzii prea mari, dar împins mai mult de nostalgia părinţilor mei, am urcat în avionul Tarom. Călătoria şi serviciul de bord - mizerabile, dar m-am autoliniştit că nu pot avea pretenţiile de la o călătorie în Occident.
Primul contact cu România a fost la Otopeni: obişnuitul vameş, dar alături de el un grănicer în uniformă militară, un ofiţer despre care mi s-a spus că era din Securitate şi încă unul din Poliţie: toţi privindu-mă cu suspiciune, de parcă aş fi fost un infractor nedorit. Apoi controlul. Părinţii - cu mai multă experienţă - îmi făcuseră valiza, aşa că vameşul a avut cum să-şi ia porţia de cafea şi de Kent (eu nu fumez!) şi m-a "eliberat" după ce a mai răscolit prin strictul necesar luat cu mine. Târând valiza după mine, căci la Otopeni nu există nici un alt mijloc, am ieşit în afara aeroportului. Pe teritoriul românesc!
Unde e splendidul Bucureşti despre care mi s-a vorbit? Oraşul e înecat în praf, în construcţii greoaie, în gropi şi canale... mai departe, pe o înălţime, un cartier monstruos, o îngemănare de grandilocvenţă şi... nu ştiu: gusturile nu se discută! La hotel, noaptea, becuri care să fi avut poate 15 waţi, dar oricum mai bine decât pe străzile unde bezna este completă.
Nu sunt un mâncăcios sau un pretenţios, dar dimineaţa vreau să beau o cafea, de unde?! Am auzit că se servea cândva un fel de amestec de orz, dar acum mi s-a dat o zeamă de culoare dubioasă, numită "ceai". Când am cerut lămâie, privirea compătimitoare a chelnerului mi-a demonstrat greşeala pe care o făceam! Oamenii erau trişti, pe străzi, în magazine, oriunde, în capitală şi pe drumul către mătuşa mea dintr-un oraş al Moldovei. M-a izbit veşnica alergătură a oamenilor, toţi, cu plase în mână, după ce "se dă". Aşa arată visul comunist despre care auzisem? Şi mi s-a spus că iarna... din fericire, atunci voi fi departe, acasă, în Israel! Am ales, pentru a vi le împărtăşi, amintirile cele mai puţin triste, totuşi! Cum poate fi altfel o viaţă desfăşurată la "lumina" unor becuri de 15 waţi şi în veşnică alergătură după ce "se dă"? Adio, Românie, este treaba ta cum trăieşti, dar nu mă mai tenta pe mine să te vizitez! Omul care ne-a scris, grafician de profesie, poate că a desenat un tablou prea stilizat, deşi - cu permisiunea autorului - am exclus expresiile mai dure pe care i le-a smuls revolta. (...)
Adevărul (Israel) - 13 octombrie 1989
Articol primit prin bunăvoinţa doamnei Ditza Goshen, coordonatoare a Centrului de Studiu şi Cercetare a Istoriei Evreilor din România de la Universitatea Ebraică din Ierusalim
