Sâmbătă 16 decembrie, la Timişoara

Cum au trăit timişorenii acea noapte şi zi a rememorat şi profesorul Gheorghe Secheşan în cartea "17 după 16" (Editura Artpress, Timişoara, 2006, p. 41-55). Reproducem în cele care urmează fragmente din relatarea sa.

La şcoală vorbim numai despre asta. Aproape făţiş, fără să ne mai pese de nimeni şi de nimic. Dar securiştii?, şopteşte un glas lăuntric, cel al laşităţii, al fricii. Ducă-se. Se sparge buba. A căzut şi Cortina de Fier, şi Zidul, a izbucnit "ceva" şi la bulgari. Trebuie să se întâmple şi la noi. Trebuie! (...)

Nu mai am stare. Plec de la şcoală val-vârtej, scot copiii de la grădinţă, trecem în viteză pe acasă şi plecăm la Vighi.

Ajungem. Copiii sunt instalaţi imediat în camera lor, la "video". Trecem imediat alături, Daniel ne serveşte cu ceva gustări şi răchie nouă, adusă de la socrul său, de la Parţa, de anul acesta. Bem puţin şi "ne lansăm". "Duduie oraşul, e ne­bunia de pe lume". "E sfârşitul, se va prăbuşi ca un castel din cărţi de joc". "Îi vor închide, nu au nici o şansă." Cam acestea sunt cuvintele (cu aproximaţie, repet) care sau spus atunci. Daniel mai toarnă un pahar, dar pe al doilea nici nu apucăm să îl bem.

Ne privim, Dani şi cu mine, în ochi şi nu mai avem nevoie de cuvintre. Ne ridicăm şi ne în­drep­tăm spre ieşire. Viorel vine după noi, cu o oarecare întârziere. Este ezitant, dar ne urmează. Noi aruncăm o privire spre camera copiilor - stau li­niştiţi, se uită la desene - şi o zbu­ghim spre ieşire. Suntem interceptaţi. Lia, soţia lui Dani, prcum şi mama sa ne strigă ceva. În orice caz, ceva ce sună a interdicţie. Dar parcă mai e loc de întors? O zbughim pe scări, şi ne îndreptăm aţă spre Pod (Podul Maria, unul dintre podurile peste Bega, care duce spre Piaţa Maria, acolo unde locuieşte pastorul László Tokés; fac aceste precizări pentru cei care nu locuiesc în Timişoara).

Nu e departe şi nici nu ştim când am ajuns. Suntem porniţi ca nişte arcuri, nimeni şi nimic nu ne-ar mai putea întoarce din drum. Nici nu remarcăm faptul că nu prea este lume pe drum şi că "Revoluţia" este cam departe. Ni se pare că visăm. Ajunşi în faţa casei pastorului, sunt încercat de dezamăgire. Ne oprim la colţul străzii şi privim un grup (mic) de oameni cu făclii în mână. I-am promis lui Viorel şi mamei lui Daniel (este cu noi, să nu facem prostii) că nu ne vom amesteca prin mulţime, că nu vom face nici un fel de "nebunie", vom privi doar. Dar a promite e una, a te ţine de promisiune e cu totul altceva.

De undeva, din mulţime se aude pri­mul vers al cântecului Deşteaptă-te, Române (nota bene! Interzis de când cu revolta din Braşov)! Ca la un semn, sărim amândoi, Daniel şi cu mine (el în faţă, eu imediat după el), la fereastră şi începem şi noi să cântăm ("imn" de atâtea ori ascultat la Europa Liberă, am început să îl cam ştim). Daniel primul (a avut întotdeauna o voce de primă mână, ar fi putut oricând să devină un bun cântăreţ de operă), apoi eu după el: Deşteaptă-te, Române, din somnul ce-l de moarte,/ În care te-azvârliră,/ Bar­barii de tirani./ Acum ori nicioda­tă, croieşte-ţi altă soartă, /La care să se-nchine şi cruzii tăi duşmani/. Se prea poate să se mai fi cântat în plus vreo două versuri, dar nu mai multe.

Ezităm, aşteptăm ca alţii să continue, ceilalţi la fel, "ne tăiem", nimeni nu ştie versurile mai departe. A fost un vis de câteva clipe şi ne trezim îngroziţi de ceea ce am făcut. La fereastră apare tovarăşul Moţ (primarul Timişoarei, în acel timp) ţinându-l pe László Tokés de braţ, arătând că este nevătămat, că nu va păţi nimic şi că nu va părăsi Timişoara. Lumea huiduie, nu ştiu nici cum şi nici când ajungem la colţ. Acolo ne preia (la modul propriu) mama lui Dani, făcându-ne albie de poci, strigând la noi că suntem inconştienţi, că avem copii de crescut, care vor rămâne fără taţi, şi cine îi va creşte? Abia acum reali­zăm grozăvia situaţiei şi am senzaţia de ameţeală.

Ajungem, nici noi nu ştim cum. Viorel este în spatele nostru şi mormăie câte ceva. Nu ştim exact ce anume, dar parcă alte gânduri ne frământă acum. Intrăm în cameră şi ne uităm din nou la copii. Ei privesc la televizor, se joacă, nimic nu îi poate scoate din veselia şi fericirea lor. Atunci ne pleoştim de tot. Oare ce am făcut, totuşi? Intrăm din nou în cameră, paharele se umplu iarăşi, de data aceasta le dăm peste cap de-a binelea, suntem pradă unei teribile emoţii.

În cameră intră mama lui Daniel cu intenţia clară de a ne reproşa comportamentul nostru nebunesc, din punctul ei de vedere. Ne-o şi spune, de altfel. Dani se uită la ea oarecum ciudat şi îi spune deodată: "Mamă, dar tu pentru ce m-ai născut? Pentru libertate sau pentru ce m-ai născut tu?". La aceste spuse nu se mai poate da replică. Daniel începe să cânte din nou, dar cântecul lui are acum în el o tristeţe de-a dreptul sfâşietoare. Ne oprim după a doua strofă, între timp ne-am mai adus aminte una), dar mama lui Dani începe, surprinzător, o a treia: "Preoţi cu crucea-n frunte,/ Căci oastea ţi-e creştină". Este un semnal parcă. În aceeaşi clipă se aud zgomote la uşă. Este Bazil, însoţit de Carol Sebestyen (Kuki) şi, alături de el, soţia sa.
- Ştiţi ce se petrece afară?, ne spune Bazil cu reproş în glas. Şi voi staţi aici.
-Au copii, au familie, au copii, se aud, din spate, replicile tăioase ale Liei şi ale mamei lui Dani.
- Dar eu? Dar ei? Şi Bazil arată către sine şi către Carol. Dar ea?, şi îşi îndreaptă degetul spre soţia lui Kuki. Abia atunci vedem că este însărcinată. Reacţionăm la unison, la fel ca şi mai înainte, şi eu şi Dani. Ne repezim pe scări, cu toată gaşca pe urmele noastre şi, deopotrivă, cu strigătele de la etajul cinci.


Ajungem la colţ, la Cinematograful "Capitol". Vrem să ne îndreptăm spre Piaţa Maria, prin faţa catedralei, dar chiar acolo ne ntâlnim cu Lelu Bihoi. Asta ne suflă vânt în pânze: dacă a ieşit şi Lelu înseamnă că "se mişcă ţara".
- La Universitate, ne spune Lelu. Acolo se întâmplă ceva. Ezit. Lelu înseamnă foarte mult pentru mine.
- Nici o Universitate, spune răspicat Bazil. Mergem la Tokés. Şi o por­nim. Între timp însă am trecut podul, aşa că ne apropiem de strada pastorului dintr-o altă direcţie, dinspre Mihai Vitazul.
- Măi, băieţi, unde mergeţi? - întreabă un tip cu ochelari, lângă care stau alţi doi civili cu aparenţe împăciuitoare, binevoitoare. Par să ne dorească tot binele din lume şi ne vorbesc aşa cum vorbeşti unui copil care nu ascultă şi se duce direct spre soba încinsă.
- În partea cealaltă, spune unul dintre ei.
- Nu e voie.


Ţi-ai găsit să ascultăm. Continuăm să ne îndreptăm, "voi­ni­ceşte" spre "lanţul de miliţieni". Unul dintre civili spune cu acelaşi glas mieros, de parcă s-ar ruga de noi (unde sunt înjurăturile, vorbele răstite, mitocănia, obrăznicia şi nesimţirea de altădată a celui mai mic, umil şi nevrednic dintre lucrătorii din cadrul Miliţiei?):
- Măi băieţi, ascultaţi!
- Ne-am săturat să vă tot ascultăm, spune Dani şi, incredibil gest, îi loveşte peste mâini pe cei doi.

Prin această "breşă" trec eu şi apoi Dani. Îl aud păşind în urma mea. Dar, mult mai bine, îngrozitor de bine, îmi aud propriii paşi. Îmi luasem, nu cu multă vreme în urmă, nişte cizme cu talpă de piele. Ocazie, de la Arad! Eram atât de mândru de ele! Acum le blestemam în gând! Paşii mei se auzeau îngrozitor (de tare) pe caldarâmul pavat cu macadam.

Strada era pustie de la un capăt la celălalt şi numai eu, urmat de Dani, o străbăteam în sunetele sinistre al paşilor mei, al căror ecou mi se părea că răsună până departe. Pe Bazil l-am pierdut. Îmi dau seama de asta "mai târziu", când ajungem pe partea cealaltă. Deocamdată "defilăm" zgomotoşi, importanţi şi eroici prin faţa ferestrei lui László Tokés. Mi-e frică, din nou îmi este teamă, o spaimă teribilă. Dar merg înainte. "Capătul" tunelului nu este departe. Acolo sunt îngrămădiţi mulţi oameni, şi sunt convins că aceştia nu îi vor lăsa să ne aresteze. Căci de asta îmi este (cel mai) frică. Ne apropiem. Oamenii de dincolo de lanţul de miliţieni ne aplaudă. Mă întorc şi aproape că îmi vine să îl înbrăţişez pe Dani. Dar mă opresc. "Doamne", mă gândesc, "unde e Bazil, l-or fi arestat?" "Nu, n-a venit", îmi răspunde Dani.

În Centru se aud strigăte, o mulţime (mi se părea atunci, dar dacă au fost vreo câteva zeci) de oameni s-a adunat şi se îndreaptă spre Catedrală. Mă amestec printre ei. La un moment dat încep să se strige lozinci: "Libertate, Vrem Li­bertate!" "Jos comunismul!" Şi, deodată, la unison, fără ca măcar cineva să "ne sufle", să "ne şoptească" ceva, "Jos Ceauşescu!".

O secundă, o fracţiune de se­cun­dă, sunetul pluteşte în aer şi pare că va încremeni totul, existenţă, viaţă, atât de incredibil, de neadevărat, de imposibil pare în acele momente. Dar strigătul este reluat, la unison, de mai multe ori, şi spun şi eu entuziasmat, luat de val, fără a-mi veni să cred, mie însumi, că tot ceea ce trăiesc în acele clipe este pe deplin adevărat: "Jos Ceauşescu!", "Jos Ceauşescu!". Ca un strigăt triumfător de victorie, ca un ţipăt de izbândă, absolut, definitiv. (...)

Ne întoarcem şi ne îndreptăm spre Piaţa Maria. Din nou. Dar ajungem acolo tot dinspre Flora. Merg alături de Genu Bunaru şi sunt într-o adevărată transă: se întâmplă! De data aceasta se întâmplă cu adevărat. Nu este un vis, nu este o himeră. Dar facem stânga-mprejur. Căci dinspre "Maria" vine un lanţ de miliţieni echipaţi ca de război: cască de protecţie din metal, vizieră din pexiglas, bastoane de cauciuc. Mă înfior. Deocamdată stau liniştiţi pe aliniamentul Pieţei Maria. Noi, Genu şi cu mine, la fel şi mulţi alţii, facem cale întoarsă spre pod.

La unul din capetele podului (dinspre Maria) îl văd pe Mircea Mihăieş, însoţit de Adriana Baberţi şi de Ilona. Le fac semn, dar nu sunt prea entuziasmaţi. Strig "Jos Comunismul" (e un fel de parolă azi), dar ei, ele se fac că nu ne văd. Ne îndreptăm aşadar spre pod. O mulţime vine însă din sens invers, iar din spate auzim un zgomot îngrozitor. Ne întoarcem şi îi vedem pe miliţieni cum înaintează, exact ca în scenele incriminate la televizor de co­mu­nişti ilustrându-i pe poliţiştii occidentali cum îi intimidează, cu aceste gesturi, pe demonstranţi. Dar nu ne e frică. Ne îndreptăm alături de ceilalţi (noi suntem acum în frunte). Poliţiştii se opresc. Se retrag. Ura! Am învins!

Stăm şi ne uităm unii la alţii. La un moment dat, un semn de circulaţie (STOP) cade. Nu o să-mi explic nicioadtă cum a stat atât timp în picioare între noi şi miliţieni, dar cade ca retezat (chiar aşa a şi fost, retezat). Se aude un zgomot îngro­zitor. Miliţienii vin spre noi, noi alergăm spre ei. Cineva din spate mă strigă: Tovarăşe profesor! E un fost elev de la generală. Mi-e teamă, dar mă şi bucur. Îl prind de braţ şi îi spun. Nu mai sunt tovarăş. Gata, s-a terminat! Dar nu avem prea mult timp de conversaţie. Ne apropiem de miliţieni, iar ei de noi. Cineva din spate aruncă beţe şi pietre, iar cei mai mulţi huiduie. Miliţienii se agită şi îşi ridică bastoanele. Noi ne speriem şi ne retragem. Miliţienii, după noi. Dar nu ne aleargă prea mult. Or fi obosiţi şi ei, săracii!

Ne retragem cam pe la mijlocul podului. Acesta este momentul în care îl pierd pe Genu. Mă retrag puţin, am obosit, şi în clipa asta mă cuprinde (iar) frica. În spatele nostru, cam în zona parapetului, văd câţiva civili. Ne urmăresc cu priviri de şarpe. Am încurcat-o, îmi zic, şi în acest mo­ment sunt cuprins de laşitate. Mă strecor pe alee (e împânzită de "civili"), ies iar la lumina străzii, văd un autobuz. Nu îi dau importanţă. Plec. Merg repede şi îmi dau seama că sunt într-o situaţie îngrozitoare. Adică, am încurcat-o. Tot restul oraşului e liniştit şi doarme. Ajung în Piaţa Libertăţii şi, în sfârşit, după multă vreme vine un tramvai. Mă aşez în el şi mă autoliniştesc. Nu s-a întâmplat nimic! În dreptul Ju­de­ţenei de partid câţiva oameni mătură resturi de cioburi. Deci, şi aici.