Sâmbăta, la ora 12:00, venea Ceauşescu la Casa Republicii

Sfârşitul lui noiembrie, în­ceputul lui decembrie. 1989. Imensul şantier al Casei Republicii. Ultima vizită a lui Nicolae Ceauşescu. Ultima dintr-un şir de vizite făcute săptămânal, fără excepţie, timp de cinci ani.

"Eram pe şantier când am fost anunţată că vine să vadă lucrările. M-am mirat, pentru că Nicolae Ceauşescu venea sâmbăta la ora 12:00, iar acum eram în cursul săptămânii. M-am scuturat un pic de praf şi m-am dus să-l întâmpin.

M-am mirat iar să-l văd singur, adică doar cu soţia, Elena Ceauşescu, în timp ce de obicei era însoţit de un întreg alai de responsabili din Comitetul Central sau mai ştiu eu care responsabili în construcţii. Foarte curios, nu ştiu unde dispăruseră ceilalţi. La fel de curios, în afară de mine nu mai venise nimeni de pe şantier să îl întâmpine." Relatarea este a Ancăi Petrescu. Proiectantul Casei Republicii, arhitectul coordonator al echipei tehnice care a realizat Casa Poporului. În fiecare săptămână, timp de cinci ani, din 1984 şi până la sfârşitul anului 1989, i-a prezentat lui Nicolae Ceau­şes­cu schiţele şi machetele pentru fie­ca­re colţişor din clădirea pe care a co­mandat-o.

"La fiecare vizită pe şantier, eu - ca autor al proiectului - îl în­so­ţeam mergând în dreapta lui Ceau­şes­cu. În stânga mergea re­pre­zentantul constructorului. În spatele nostru era plin. Acum m-am trezit sin­gură. Ceau­şescu era calm, dar slă­bit şi neras. Asta m-a mirat iarăşi, de­oarece el era foar­te îngrijit şi pedant. De obicei, când intra pe şantier se închidea la sacou, gest care mă impresiona mereu, căci dovedea respectul faţă de interlocutor, şi îşi aranja părul cu un pieptănuş pe care îl avea mereu în buzunarul de la piept. Dădea mâna cu toată lumea pe care o întâlnea, se vedea că îi făcea plăcere să vină pe şantier. La ultima lui vizită n-am stat decât eu cu ei. Parcă simţise toată lumea ce urma să vină şi atunci dispăruseră", îşi amin­teşte Anca Petrescu.

În august 1990, Casa Republicii trebuia finalizată, urmând să devină se­diul principalelor ins­ti­tuţii cu caracter politic şi administrativ ale ţării: Marea Adunare Na­ţio­nală (Parlamentul), Consiliul de Stat (Guvernul) şi Comitetul Central (conducerea Partidului Comunist Român). Timp de cinci ani, în fiecare sâmbătă, Ceauş­es­cu vizita marile şantiere deschise în Bucureşti ca să vadă mersul lucrărilor.

De la ora opt dimineaţa începea programul acestor vizite. La ora 8:00 di­mi­neaţa vizita şantierul de la Glina, apoi urma metroul, Biblioteca Na­ţio­nală, Muzeul Naţional, iar în jurul orei 12:00 ajungea la Casa Repu­blicii (ac­tua­lul Palat al Parlamentului). Fiecare vi­zită săptămânală era prilej de emo­ţii atât pentru proiectant, cât şi pentru constructor.

"Se putea să nu-i placă ce îi prezentam, o machetă, un pr­o­iect. Sau, mai rău, ceea ce se turnase deja în beton. La ultima vizită n-au fost critici. Nici n-am avut ce să-i pre­zint. Mi-a spus doar să găsesc soluţii pen­tru steag. Steagul trebuia am­pla­sat pe ultima terasă a clădirii, dar, acolo, vântul are o asemenea putere şi este atât de tăios încât nici o pânză de steag nu rezistă. Am optat pentru rea­lizarea lui dintr-o pânză de cort, cu găurele, pentru a micşora rezistenţa materialului la curenţii de aer. Din această cauză, pânza părea ştearsă, culorile nu mai erau in­tense. În fine, asta a fost ultima discuţie cu Nicolae Ceauşescu: să găsesc soluţii pentru steag", po­ves­teşte Anca Petrescu.
AXA EST-VEST A BULEVARDULUI UNIRII, PROIECT PRELUAT DE LA CAROL AL II-LEA
Ceauşescu aştepta aşadar inaugurarea Casei Republicii, o clădire pe care şi-a imaginat-o şi dorit-o cu mai bine de zece ani în urmă. "După cutremurul din 1977, Ceauşescu a căutat o posibilitate pentru  rea­li­za­rea centrului politic şi ad­mi­nistrativ al ţării şi a iniţiat un program vast de construcţii civile.

Este interesant că, în aceeaşi perioadă, şi în Franţa se derula un vast program de investiţii iniţiat de pre­şe­din­tele François Mitterrand şi chiar am găsit în 1990 la Paris o carte în care se făcea o comparaţie între ini­ţia­tivele în dome­niul construcţiilor pu­blice ale celor doi preşedinţi. În Bu­cureşti, în acest program de in­vestiţii, Casa Repu­bli­cii era dominantă, dar cuprindea şi alte clădiri publice de interes na­ţio­nal.

Mai întâi s-a construit pe axa Est-Vest a oraşului, Bulevardul Unirii - pro­iect preluat de Ceauşescu de la Ca­rol al II-lea, lucru care nu se prea ştie. Apoi, în programul de in­ves­tiţii ur­mau să fie realizate ministerele din jurul Casei Republicii, clă­direa Aca­demiei Române, Ho­telul Delegaţiilor (care acum a de­venit Hotelul Marriott şi care iniţial trebuia să găz­duiască delegaţii veniţi la şedinţele Marii Adunări Na­ţionale), Biblioteca Naţională (nefinalizată), Muzeul Naţional (care e acum Casa Radio - tot nefinalizată), Muzeul Literaturii Ro­mâ­n­e, Centrul de Congrese, Ope­ra Ro­mâ­nă (care trebuia construită în spa­tele Bibliotecii), Magazinul Ti­ne­retului (acum Tribunalul Bu­cu­reşti) şi multe altele, în total 20 de obiective", spune Anca Petrescu.

"În 1977 s-a organizat un concurs naţional, cum eu n-am mai văzut după Revoluţie. Acest concurs a fost făcut public prin ma­rile cotidiene ale vremii, Scînteia şi România Li­beră, iar programul şi tema au fost anunţate prin Uniunea Arhi­tec­ţi­lor. Cum lucrarea mea de diplomă, susţinută în 1973, avea ca subiect un Centru Civic cu amplasamentul pe Dealul Arsenalului, m-am înscris la concurs. Au fost 17 concurenţi, prin­tre care cinci colective de la Institutul de Arhitectură Ion Min­cu, conduse de profesori universitari, echipe de arhitecţi de la majoritatea institutelor de pro­iec­tare din Bu­cureşti şi din ţară. Con­cursul s-a de­ru­lat în mai multe etape: în prima, cea de ur­ba­nism, trebuia să găsim ce­le mai po­tri­vi­te amplasamente pentru in­ves­tiţiile cuprinse în program şi să mo­delăm spaţiul urban astfel încât să găsim soluţiile cele mai adecva­te. Această etapă s-a în­­cheiat în 1979 şi a constat în mai multe pre­zen­tări succesive de ma­chete, de­se­ne, materiale do­cu­mentare etc.

Între anii 1980 şi 1982 a urmat concursul pentru Casa Republicii, în care a trebuit să facem pre­zentări detaliate ale construcţiei în sine, ale pro­punerilor de de­co­ra­ţiuni interioare, cu machete volumetrice şi de­taşabile pe etaje. La sfârşitul acestor etape de concursuri, varianta pe care am prezentat-o eu a fost aprobată, devenind astfel autorul proiectului care s-a executat. Am fost nu­mită şef de proiect şi au urmat ani in­tenşi de muncă pentru realizarea construcţiei. A fost un concurs greu, is­tovitor, care a durat aproape cinci ani, din 1977 până în 1982, cu o mul­ţi­me de prezentări de materiale pre­gă­tite cu eforturi mari, machete, de­se­ne etc. A fost o pe­rioadă care ne-a solicitat rezistenţa fizică, dar şi crea­tivitatea, capacitatea de organizare rapidă, căci cerinţele erau foar­te mari şi timpul între prezentări foarte scurt", îşi aminteşte arhitecta. "Dar nici pe departe perioada de concursuri şi cucerire a proiectului nu a fost atât de grea precum cea care a urmat după ce am fost nu­mi­tă şef de proiect complex şi am pr­i­mit enorma răspundere de a conduce lucrările de proiectare.

Piatra fundamentală a fost aşe­za­tă în 1984, iar până în 1989 se rea­lizase 80% din construcţie. "S-a lucrat într-un ritm infernal. Proiectul şi execuţia în şantier au mers în pa­ralel. A fost dificil, pentru că trebuia să ai viziunea lucrului finalizat. Constructorul lua planşele direct de pe planşeta noastră. În fiecare săp­tă­mână se făceau machete pentru spaţiile importante, machete vizio­na­te de Ceauşescu. Eu nu-mi permi­team să-mi iau nici un răgaz, pentru că, în paralel cu pre­zentările ma­che­te­lor prin care îi arătam pre­şe­din­telui vi­ziunea arhitecturală ce ur­ma să o aibă spaţiile, trebuia asi­gu­rat şi frontul de lucru pentru 20.000 de lucrători care executau construcţia", relatează Anca Petrescu. "Asta înseamnă că trebuia să ai grijă ca 20.000 de oameni, cam cât un orăşel de provincie, să aibă ce munci. Adică la ora 7 di­mineaţa, fie­rarul trebuia să aibă proiectul pentru armătură, betonistul trebuia să ştie cum să aşeze cofrajul şi unde să toarne betonul, pietrarul trebuia să aibă desenele pentru execuţia ornamentelor, ipsosarul trebuia să ştie ce să modeleze, instalatorii trebuiau să îşi cunoască pro­iectele etc." Toate aceste detalii tehnice erau realizate de o echipă de execuţie, în urma aprobărilor primite de la preşedintele ţării, pe machetele prezentate sub conducerea Ancăi Petrescu, autorul proiectului.
DETALII ARHITECTURALE AVIZATE
"Colaboram cu artişti plastici şi ti­neri arhitecţi, pentru realizarea machetelor, desenelor şi altor materiale de prezentare, realizate în cre­ion şi acuarelă. Colectivul de exe­cu­ţie a proiectului a cuprins la un mo­ment dat 200 de proiectanţi, în pe­rioa­da în care termenele deveniseră ex­trem de presante şi se lucra aproape nonstop. Ca şef de proiect a trebuit să semnez pentru execuţie peste 40.000 de planşe. Am colaborat cu oameni minunaţi, cu profesionişti adevăraţi, dintre care unii îmi mai sunt alături şi astăzi în pro­iec­tele pe care le realizez acum", explică arhitecta.

Pentru spaţiile principale era obli­ga­toriu ca Ceauşescu să-şi dea acordul în ceea ce priveşte arhitectura interioară. "Realizam planşe care ajun­geau la o dimensiune impresio­nan­­tă de 5-6 metri, făcute în acua­relă şi care completau machetele.

Uneori, decizia lui Ceauşescu venea după mai multe prezentări, şi astfel ră­mânea foarte puţin timp pentru exe­cuţia proiectelor în şantier", ex­pli­că Anca Petrescu. "În general, Ceau­şescu era atent la părerea specialiştilor. Vă dau un exemplu, la un mo­ment dat lucrările la coloanele de marmură se împotmoliseră, de­oa­rece producătorul nu mai putea face faţă sutelor de sculpturi ce tre­bu­iau realizate. Cu mare prudenţă a fost informat Ceauşescu când a ve­nit în şantier.

Directorul întreprin­de­rii «Marmura» tremura de teamă că o să-şi piardă funcţia, dar reacţia lui Ceauşescu n-a fost, culmea, una de furie", spune Anca Petrescu. "A urmat un dialog între preşedinte şi exe­cutant, după care toată discuţia a continuat în fabrică pentru a se căuta soluţii. Ministrul construcţiilor a pri­mit sarcina să realizeze un nu­măr mare de pantografe prin care să mecanizeze realizarea sculpturilor în piatră. Incredibil, dar lucrurile s-au realizat într-o viteză extraordinară. Trebuie să recunosc că şan­tie­rul a beneficiat de o organizare ex­cep­ţională, şi cu greu puteam ţine pasul, ca proiectanţi, ritmului constructorilor din întreaga ţară."

Cum se trăia în orăşelul acesta cu 20.000 de locuitori? Cu o presiune politică permanentă? "Presiune a existat, dar, din punct de vedere politic, eu neavând nici o funcţie, nu aveam ce pierde. Presiunea sub care am lucrat a fost cea a timpului, a mii­lor de muncitori cărora proiectantul tre­buia să le asigure zilnic frontul de lu­cru şi, mai ales, presiunea propriei mele exigenţe de arhitect tânăr care vrea să realizeze o arhitectură de va­loare. Nu ştiu dacă am reuşit, dar ştiu că m-am străduit din răsputeri să pot face faţă complexei responsa­bi­li­tăţi pe care o aveam.

A fost un ga­lop al creaţiei. Aveam o echipă tâ­nă­ră, lucram cu muzică, pentru a putea re­zista când lucram până târziu în noap­te. Pentru noi, arhitecţi, in­gi­neri, era o ocazie unică. Ce gândeai azi se realiza a doua zi. Vedeam de la o săptămână la alta cum se ridică bolţile, pereţii şi se conturează spa­ţii­le. Lucram cu o pasiune extraordinară", povesteşte Anca Petrescu.

După 1989, construcţia clădirii s-a oprit. "Ve­neam singură pe şantier, îngrijorată pentru soarta acestui proiect, în realizarea căruia investisem cei mai fru­moşi ani ai vieţii. Mă întâlneam pe şantierul abandonat cu ziariştii străini veniţi din toate colţurile lumii să vadă «Palatul lui Ceau­şes­cu».

De fapt, ziariştii m-au salvat, au salvat construcţia, prin interesul pe care l-au avut pentru ea din primul mo­ment." O construcţie care a ajuns, în final, la o suprafaţă de 350 de mii de metri pătraţi şi o înălţime de 84 de metri. Cu 2.000 de coloane de mar­mură în interior, 2.500 în exterior şi 700 de uşi de lemn masiv... O construcţie în care statul comunist investise 19 miliarde de lei. Şi la care lu­craseră 20.000 de oameni pe şan­tier şi un milion de alţi oameni în cariere de marmură şi piatră, fa­brici de beton, fabrici de prelucrare a lem­­nului, ateliere de sculptură, răs­pân­dite în toată ţara.