x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Scenarii militare româno-ungare

0
Autor: dr. Petre Opriş 12 Noi 2009 - 00:00
Scenarii militare româno-ungare Arhivele Naţionale/


În anul 1989, Nicolae Ceauşescu a constituit o ţintă permanentă în mass-media occidentală, deoarece liderul PCR a impus propriului său popor, aproape un deceniu, un regim de viaţă extrem de dur, cu scopul de a achita anticipat datoria externă a ţării.

Mai mult decât atât, după ce a anunţat public, la 12 aprilie 1989, faptul că datoria respectivă a fost plătită în întregime, Nicolae Ceauşescu a menţinut regimul de austeritate - spre disperarea celor care se aşteptau la o îmbunătăţire a condiţiilor de trai după efortul deosebit la care a fost supus poporul român în anii '80.

Situaţia dramatică din România a fost exploatată în diferite moduri de jurnaliştii străini. Câţiva au prezentat într-un mod "exploziv" relaţiile dintre români şi maghiari, publicând articole de genul: "Doi unguri din Transilvania, omorâţi în bătaie". Evident, conducerea cotidianului francez Le Monde a căzut (sau a dorit să cadă?) în capcana titlurilor-bombă la 10 au­gust 1989, atunci când a dezinformat opinia publică internaţională.

Un alt exemplu de ştire-şoc (din nou falsă) a fost oferit la 8 mai 1989 de revista vest-germană Der Spiegel. Cu acel prilej, numele lui Nicolae Ceau­şescu a fost menţionat în legătură cu un aşa-zis program militar al Româ­niei de fabricare a unor rachete ba­listice cu rază medie de acţiune.

Atunci s-a speculat faptul că ţintele acelor vectori militari urmau să fie două state membre, ca şi România, ale Or­ga­nizaţiei Tratatului de la Varşovia: Uniunea Sovietică şi/sau Ungaria.


APLICAŢII MILITARE ROMÂNO-UNGARO-SOVIETICE

La vremea aceea, jurnaliştii respectivi omiteau - cu bună ştiinţă sau din nepricepere - faptul că în planurile militare ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia se prevedea o strânsă co­laborare între cele trei state împotriva NATO, iar acest lucru se realiza încă de la înfiinţarea OTV.

De exemplu, co­mandanţii armatei româ­ne au ţinut cont de planul sovietic de dezvoltare a Forţelor Armate Unite (la pace şi la război) şi au participat la activităţile de pregătire în comun planificate pentru anul 1955, inclusiv la o aplicaţie comună pe hartă, cu asigurarea legăturilor de transmisiuni pe teren, care a avut loc în Ro­mâ­nia şi Ungaria în a doua parte a anului 1955.

Potrivit concepţiei generale a aplicaţiei, trupele OTV, comandate de generalul de armată Pavel I. Batov (comandantul Grupului de Trupe de Sud, care sta­ţio­na în Ungaria), se aflau pe aliniamentul Cluj-Napoca - Ora­dea - Solnok şi treceau la ofensivă pe direcţia gene­rală Oradea - Munkacevo.

La exerciţiu au participat comandamentul Regiunii 2 Militare (condus de generalii Mir­cea Otto Haupt şi Alexandru Vasiliu), un comandament de armată de arme întrunite ungar şi unul de armată de tancuri sovietic. Unităţile româneşti şi ungare au acţionat numai pe teritoriul lor na­ţio­nal şi au fost evaluate de un corp de arbitri sovietici.

O altă aplicaţie de comandament şi stat major de front, cu trupe, s-a desfăşurat pe teritoriul Ungariei în perioada 20-30 aprilie 1962, sub conducerea comandantului suprem al Forţelor Armate Unite, mareşalul Andrei A. Greciko. Acesta a avut la dispoziţie următoarele forţe: un comandament de front şi o divizie motorizată (de tancuri), cu mijloacele de întărire, din cadrul Grupului de Trupe de Sud (sovietic); un comandament de armată şi o divizie motorizată, cu mijloacele de întărire, din cadrul armatei ungare; comandamentul Armatei 3 şi Divizia 18 Mecanizată din armata română; un comandament de Corp de Armată din cadrul Regiunii Militare Subcarpatice (URSS).

Aspecte referitoare la modul de coope­rare în OTV se regăsesc şi în raportul întocmit la 1 februarie 1964 de ministrul român al Forţelor Armate. Generalul Leontin Sălăjan s-a referit atunci la un joc de război pe hartă, pe un eşalon, care s-a desfăşurat la Budapesta, în perioada 24-28 ianuarie 1964. Acesta a fost condus de mi­nistrul Apărării, generalul-colonel Lájos Czinege. La exerciţiu a participat şi ma­reşalul Andrei A. Greciko, însoţit de o grupă de generali şi ofiţeri.
CUCERIREA AUSTRIEI ŞI ITALIEI DE CĂTRE OTV
Potrivit scenariului, forţele NATO din Europa - "constituite în Grupul de armate de sud şi central (mari unităţi din forţele armate ale Italiei, Austriei, R.F. Germane, Franţa şi SUA)" - încălcau neutralitatea Austriei şi atacau Ungaria şi Cehoslovacia. Răspunsul OTV era rapid. Pentru nimicirea trupelor NATO se constituiau Frontul 3 Vest (Sovieto-Cehoslovac) şi Frontul de Sud-Vest - în compunerea căruia intrau Armata 5 Ungară, Corpul 28 Armată Sovietic şi Armata 3 Română. Forţele OTV respingeau agresiunea NATO în zona de frontieră şi treceau la ofensivă pe direcţiile de operaţii austriacă şi nord-italiană.

În scenariul aplicaţiei s-a prevăzut faptul că Armata 3 Română se afla în eşalonul doi al Frontului de Sud-Vest. Aceasta trebuia să efectueze un marş combinat pe o distanţă de peste 600 km atât pe calea ferată, cât şi pe şosele. Armata 3 urma să fie introdusă în luptă după patru-şase zile de la începerea războiului "fie pe direcţia austriacă (Innsbruck), fie pe direcţia nord-ita­liană (Udine)".
Ca urmare a succesului fictiv obţinut de forţele OTV la frontiera ungaro-austriacă, s-a considerat că Armata 3 Română a intrat mai repede în luptă, pe direcţia nord-ita­liană, încă din a doua zi de război.

O altă aplicaţie operativă s-a desfăşurat un an mai târziu, în România (20-27 mai 1965). Pentru prima dată de la înfiinţarea OTV, concepţia manevrelor era româ­nească, iar unităţile române au acţionat sub conducerea unui comandament de front propriu (Frontul 3 Vest).

Potrivit concepţiei generale, statele NATO încălcau neutralitatea Austriei şi Iugoslaviei. "Grupul de armate TISA" pătrundea pe teritoriul României pe un front de 450 de kilometri, fără să utilizeze armele de nimicire în masă. Misiunea Frontului 3 Vest era de "a nimici grupările inamice pătrunse în Transilvania şi Oltenia, precum şi rezervele operative ce afluiau din adâncime, şi să refacă, într-o primă fază, apărarea pe graniţa de vest a ţării". Deoarece NATO utiliza arme de nimicire în masă în cursul contraofensivei armatei române, comandantul Frontului 3 Vest a ordonat executarea unei riposte cu arme similare.

Armata 3 Română intra în acţiune la 21 mai 1965, pe Valea Mureşului, pentru limitarea pătrunderii inamicului. Concomitent, Armata 2 Română acţiona pe direcţia principală Bucureşti - Craiova, cu scopul de a respinge unităţile inamice care "invadaseră" Banatul şi Oltenia.

După îndeplinirea misiunii iniţiale, Armata 2 înlocuia unităţile Corpului 9 Ar­mată şi trecea la contraofensivă pe direcţia principală Sibiu - Deva - Timişoara, în cooperare cu forţele Fronturilor 1 Sud şi 2 Vest. O mare unitate din rezerva Comandamentului Suprem era introdusă în dispo­zitivul de luptă de la Dunăre pentru a permite deplasarea unităţilor Armatei 2 spre nord. Trupele de grăniceri din zona fluviului rămâneau pe loc, sub forma unor forţe de întărire. Unităţile Corpului 9 Armată înlocuiau, la rândul lor, brigăzile de vâ­nători de munte din Armata 3 - angajate în luptă din primele momente ale invaziei NATO, în partea vestică a Munţilor Apuseni.

Obiectivul principal al contraofensivei Fronturilor 1 Sud, 2 Vest şi 3 Vest era atingerea unui aliniament din Ungaria - la vest de Dunăre, precum şi la nord şi sud de Lacul Balaton.

Operaţiile militare erau continuate de Frontul 2 Vest (care dezvolta ofensiva spre Leipzig), de unităţile româ­neşti (care atacau pe direcţia nord-italiană, spre Roma şi Pescara, pe un front de 250 de kilometri), precum şi de Frontul 1 Sud - care ajungea în partea de nord-est a lito­ralului Mării Adriatice şi susţinea lupte intense în Munţii Bosniei şi în zona oraşului iugoslav Split.

Începând din anul 1966, armata română a primit misiuni principale pe direcţiile operative greacă şi turcă, însă colaborarea cu Ungaria şi URSS a continuat. Până în anul 1990, la Academia Militară au fost executate permanent aplicaţii în care forţele NATO atacau de pe direcţiile ope­rative austriacă şi nord-italiană.
Citeşte mai multe despre:   special

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de