x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Seară de poezie la microfonul Europei Libere: "Moartea citeşte ziarul"

0
30 Sep 2009 - 00:00
Seară de poezie la microfonul Europei Libere:


Povestea Vorbei Nr. 676 de Virgil Ierunca (pt. Miercuri 14 iunie 1989).

● I: La microfon: Virgil Ierunca
● A: ... şi Alain Paruit

● I: Am spus-o în atâtea rânduri - dar politica nesăbuită a regimului de la Bucureşti ne forţează s-o re­pe­tăm mereu - orice manuscris re­fu­zat în România la una din ne­nu­mă­ratele etape ale cenzurii riscă să de­vină exploziv în Occident. Odată pu­blicată, o carte - oricât de în­drăz­neţ i-ar fi conţinutul poate juca, pâ­nă la un punct, un rol - deloc defavorabil - pentru putere. Se poate spune în străinătate "uite că mai lasă să treacă şi texte de adevăr. Uite că o minimă posibilitate de creaţie mai este îngăduită". În schimb, manuscrisul interzis atrage atenţia prin însăşi refuzarea lui: când, în plus, autorul său mai este şi în domici­liu forţat, când este izolat de semeni ca pentru a nu-i contamina cu virusul libertăţii, când se vede scos din orice funcţie - sau chiar ameninţat cu excluderea din Uniunea Scriitorilor, protestele motivate atrag atenţia Occidentului asupra lui, puterea reuşind să facă şi din el şi din manuscrisele ce i-au fost refuzate, un adevărat "caz".

Astfel, asistăm azi, printre altele, la "cazul" Mircea Dinescu. Dacă ar fi fost publicat în ţară, ultimul său vo­lum de versuri "Moartea citeşte ziarul", el ar fi pasionat bineînţeles pe cititorii români şi ar fi interesat pe unii din străinătate. Cum însă cen­zura din România a interzis mor­ţii să mai citească orice ziar, acest "ziar" al lui Mircea Dinescu pa­sionează de la Chişinău la Wa­s­hington, de la Londra la Paris sau Budapesta, din Italia până-n Germania pe editori şi pe gazetari. Din biroul unui astfel de editor ne-a sosit şi nouă manuscrisul lui Mir­cea Dinescu. Vom reda aici cea mai mare parte din poemele acestui volum şi pentru calitatea lor artistică, şi pentru adevărul amar pe care îl exprimă, ca şi în semn de oma­giu şi solidaritate faţă de scrii­torul azi sechestrat chiar în propria lui ţară.

Credem că este inutil să-l mai situăm pe Mircea Dinescu în pei­sajul literar românesc. Toţi criticii i-au apreciat opera. După o perioadă mai estetizată la început, Mircea Dinescu a făcut prin cele trei volume ale sale: "Proprietarul de poduri" (1976), "La Dispoziţia dumneavoastră" (1979) şi "Democraţia naturii" (1981) un adevărat "pact cu realul". Astăzi, realul este atât de ireal încât accentele sunt apăsate, necesare, urgente. De la asprimea tonului la disperarea sinelui, de la expresionismul reţinut la expre-sia-limită. De aici şi dezvăluirea acestui fapt - deloc divers - că "Moartea citeşte ziarul" este titlul însuşi al cărţii cenzurate în ţară. Moartea domină întreg volumul în apariţia ei hâdă, desprinsă de orice predispoziţie metaforică. Poetul nu cade în nici o speculaţie filosofică, ci doar constată, când înspăimânat, când polemic.
5258-102805-untitled1.jpgSă începem deci cu acest "Dans", care n-are nimic din sintagma dansant-funebră a Evului Mediu, ci e contemporan cu un fel de Bizanţ neaoş:


● A: "Dans"
● I: (Lectura poemului - un minut)
Moartea în stradă citeşte ziarul
aşezat pe faţa cerşetorului mort
moartea în cârciumă-şi umple paharul
moartea-i pe câmpuri, moartea-i în cort.

Perie-i haina, linge-i pantofii
fii-i pentr-o viaţă valet de lux,
chelia de aur a Sfintei Sofii
lucească-n sângele tău la reflux.

O, dans al morţii, clatină-ţi lanţul
sclav muzical, fericit instrument...
Prin carnea noastră umblă Bizanţul
ba Europă, ba Orient.


● I: Deja poetul asistă la propria-i moarte pe care şi-o închipuie ca o descompunere insolită de sfeştanii apocrife.


● A: "Sârma de aur"
● I: (Lectura poemului - un minut)
Părul tău explodând ca şampania
îl bea vântul mirării din sud,
când te văd, peştişorul Pirania
Umblă-n mările-n care asud.

Hip şi hop curg gheţarii spre Spania
sar maimuţe pe crengi de năut,
te voi duce acolo cu sania
sau călare pe-un fluture-mamut.

Mii de popi au să-mi cânte sfeştania
cum pândesc să vânez un sărut
mii de muşte-or începe campania
Peste hoitul meu drag şi urât,
O să par, sărutat, pocitania
cu o sârmă de aur în rât.

● I: Nici un romantism întru întâmpinarea morţii. Poetul nu se resemnează, ci o apostrofează ca un ţăran - între destin şi înjurătură:


● A: "Rendez-vous"
● I: (Lectura poemului - 30 de secunde) Musique: G. Ligeti - 30 de secunde
Veni moartea la mine. Grijania!
S-o valsez, s-o curtez. Urâtania!
Să-i sărut milionul de deşte
să-i şoptesc în cercel franţuzeşte
s-o servesc cu pâinică de Spania.
Veni moartea la mine. Grijania!

● I: Bacovia îi trece discipolului său rebel plumbul, cenuşiul, monotonia, bineînţeles; dar în acest cadru premergător, Mircea Dinescu introduce segmente din viaţă, din viaţa e o moarte:


● A: "De rerum naturae"
● I: (Lectura poemului - un minut)
Încep din nou spectacolele: teiul
îşi joacă vag mireasma cabotină
Deus în machină şi-a pus uleiul
totul e uns şi totul e rutină.

Marea şi-a luat tainul -
înecaţii
precum cosaşii stau proptiţi în raze,
pe mal prelaţii
pritociră vinul
la abator mugeşte boul Apis,
cu linguriţa vom gusta preaplinul
viaţa e scumpă, timpul însă-i gratis.

Şi norii ce-au filmat o zi întreagă
cu sila lor înaltă de-obiecte
vomită iar în burg o ploaie bleagă
Pe filozofii cu-a lor lumi perfecte.

● I: Între o romanţă neagră, strivită de senzaţii de cartier, poetul îşi caută adolescenţa pierdută. Un fel de prohod al singurătăţii, amăgit de posibil:
● A: "Joc de noroc"
● I: (Lectura poemului - un minut)
Pe sub castani adie evul mediu
cu zaruri ce-mi pocnesc în faţă lent
îmi joc şi eu senzual asediu
carnea de smochinit adolescent.

Dinspre mansarde dangătul de linguri
topeşte ora paşnică în ceai
insinuând prohodul celor singuri
pe lângă moartea cărora treceai:

O, trupul tău lucrat febril cu forja
lemn muieratic aclamat de vulg
patul otrăvitor al papei Borgia
mă-nbie-ntre valtrapuri să mă culc,

fată de cartier, inconştientă,
surpând cetăţi de aer sub picior,
nebănuind prin iz de ceai de mentă
surâsul meu aproape necrofor.

● I: Surâsul "aproape necrofor" al poetului se pierde pentru a ceda locul umezelii fiinţei, deznădejdea se cuibăreşte în muştele ce-i zugrăvesc portretul.


● A: "Convalescenţă"
● I: (Lectura poemului - 30 de secunde) Musique: Ph. Glass

Sunt o pictură umedă - mă zvânt la soare
muşte mă duc scârbite pe picioare
şi îmi depun pe geamuri, pe lămpi şi pe batiste
bojocii şi ficatul şi maţele-mi foviste.

● I: Cotidianul se afundă în dizgraţie. Printre delatori şi demolări, poetul visează - treaz - la Atena şi Roma ca să uite de "răsfăţaţii petelor albe din ziarele politice".


● A: "Mici exerciţii pentru desfiinţarea timpurilor la verb"
● I: (Lectura poemului - un minut şi zece secunde)
Pe noi nu ne interesează, şoptim, sau ne interesează îngrozitor
noi bem laptele cârtiţei de suprafaţă
noi suntem atentatorii pasivi
răsfăţaţii petelor albe din ziarele politice,
noi îngrijim câinele obosit al aspiratorului
noi avem rufele noastre de care nu ne e frică,
a căzut şi Xantipa şoptim
şi-i chiar vorba de mica bodegă
demolată de ei într-o seară,
în schimb sub ferestrele noastre
instrumente muzicale precum elefanţii-n călduri se-mpreună,
dar cui să te plângi
când telefonul colcăie de gărgăriţe
şi oricum n-avem chef să fim arestaţi înainte de ceai,
şi de altfel prea-s matinali delatorii...

Oare cine-şi dorea puţin var pe o haină din zidăriile Romei
Puţin praf din Atena pe o unghie roză?!

● I: Dar unul dintre cele mai dense poeme ale lui Mircea Dinescu mi se pare a fi "Scrisoarea" sa către Mihail Bulgakov. Cores­pondenţe - peste timp, şi Puşkin - deşi nu cred ca Dinescu să fi citit recenta carte "Casa lui Puşkin" de Andrei Bitov. Numai că la poetul român predomină grotescul, deriziunea, nădejdea, amărăciunea absolută.


● A: "Scrisoare către domnul Mihail Bulgakov"
● I: (Lectura poemului - un minut şi 30 de secunde) Musique: Laurie Anderson: "Big Science" - 25 de secunde
Istoria face levitaţie. Oraş avortat.
Lucrurilor la primărie li s-a dat un alt nume.
Puşkin cu pantalonii săi albi va fi deportat
în Siberia literei, în postume.

Biserici învelite-n ziare ca sticlele cu vin
Sunt coborâte-n pivniţe degrabă.
Îngerul se va refugia-n chioşcul de vizavi-n
strugurii verzi, pe tarabă.

Exişti şi tu ca buzunarele sfinţilor
(fiindcă sfinţii n-au buzunare)
stai retras în tristeţea părinţilor
alăptat de-o tristeţe mai mare.

Cui să te plângi, când toată cavaleria
e strânsă-n curtea fabricii de zahăr?!
Salută şi tu majestuos mizeria
şi râgâitul cult de mare mahăr.

Ţinte-ţi şi tu celulele-n dârlogi
fă-te şi tu că hoitul nu miroase,
nu te-ntreba ce-i cu aceşti milogi
ce-i cu aceste ziduri fără case.

Trage cortina Ezechiel. Sfârşit.
Război pierdut. Înger lăsat la vatră.
Experienţa nu a reuşit.
Omul e-un câine. Chiar dacă nu latră.

● I: "Ce faci tu, literatură?", se întreabă în acest context urgisit Mircea Dinescu. Răspunsul e, ca de obicei la acest poet, axat pe ironie, nonconformism, elegie deturnată. La care se adaugă acum un spor de deşertăciune locală.
● A: "Mortul făţarnic".
● I: (Lectura poemului - un minut şi 15 secunde)
Ce faci tu literatură?
Tulburi câţiva tineri caraghioşi prin provincie,
aşezi negustorul de hârtie
la masa celui cu burta plină de litere,
pui păduchi de aur în chica boemului
şi tricolor pe pieptul academicianului,
dar nu poţi îndulci apa înecatului
nici topi zăpada leprosului,
nici îngrăşa vinerea săracului.
Când vin contabilii Domnului
cu terfeloagele de măsurat căinţa
tu cu porumbeii,
tu cu păsărelele
urci în turnul primăriei
şi-arunci
un pumn de mei în calea îngerilor apocaliptici
şi nu vezi în curtea interioară
criminalul cum îşi gâdilă victima
şi mortul ticăloşit cum îi face jocul şi râde
cum râde mortul complice
mortul degeaba,
mortul făţarnic al acestor ţinuturi.

● I: Literatura e de fapt un miraj surghiunit, o nastratiniadă decăzută.


● A: "Miraj postum"
● I: (Lectura poemului - 35 de secunde) Musique: Tinguély - 50 de secunde
Curcubeul n-a gustat din triştii
peşti vopsiţi de Domnul în ocean,
arta însă-şi va mânca artiştii,
chiriaşii din Leviathan,

opăriţi de fierea şi oţetul
gloriei ce-şi papă proprii-i pui,
ard şi ei frumos ca spermanţetul
când deja nu poţi să le-o mai spui.

●  I: Sarcasmul lui Mircea Dinescu nu neglijează nici zeii. Zeii nu sunt doar absenţi ca la Holderlin - nici o apropiere posibilă între poetul român şi romanticul german -, ci de-a dreptul participanţi la bâlciul podidit de un "lumesc" caraghios. În orizontul poetic al lui Mircea Dinescu, Dumnezeu a "uitat" de creaţia şi de creaturile lui. Blasfemie? Doar aparentă: poetul român e un înger rănit - la modul rimbaldian - şi el îşi revarsă revolta, răzvrătirea şi imanenţa agresoare... angelic. Sunt foarte mulţi îngeri în poezia lui Mircea Dinescu: ei n-au nimic însă din cucernicia sau omenia "tradiţionalismului" nostru (V. Voiculescu, Pillat etc). Îngerii modernistului Mircea Dinescu păstrează ceva din inocenţa inaugurală şi - în acel timp - sunt - (cum spuneam) - "răniţi" de subvremile pe care le vitriolează poetul.


● A: "Ai grijă".
● I: (Lectura poemului - 45 de secunde)
Ai grijă să nu faci şi tu explozie
(din înger n-a rămas măcar o schijă)
calcă pe vârful plopilor cu grijă
să nu verşi sufertaşul cu ambrozie.
Sunt zei abandonaţi ca puii mâţii
prin gropile cereşti scâncind de sete,
sunt arhitecţii Domnului în cete,
ce-au lins pe urma Lui dâra tărâţii.

Tu, voiajor al stărilor de transă,
ai grijă de căminul de bătrâni,
minte-i c-au fost eroi şi c-au fost buni
şi că mai au acolo jos o şansă.

● I: Până şi profeţii sunt "acriţi" de deşertul în care nu strigă.


● A: "Fiţi liniştiţi"
● I: (Lectura poemului - un minut şi 30 de secunde)

Ce să facă şi ei, profeţii,
beau bere acră şi le urcă revolta c-un semiton
până vin autocarele,
să-i poarte prin satele mai arătoase,
să se-mbăieze chiar în realitate: bâldâbâc!

La mese lungi
penibili şi înroşiţi de vin
cântă ei de gât cu primarul şi şeful de post
şi plumbul ce li se lasă greu în picioare
s-o-nălţa în ziarele de dimineaţă mult mai uşor.

Până la urmă, iau şi eu culoare
fiţi liniştiţi,
mă dau şi eu pe brazdă
fiţi liniştiţi,
stivele de îngeri din magazie nu le-am zărit
nici aurora bătută în cuie, fiţi liniştiţi.
Un burduf de acordeon la maşina de scris o să-mi ataşez
la festivalul sătesc
la nunţile populare
o să-mi fac datoria, fiţi liniştiţi,
o să cânt şi eu, dar fiţi liniştiţi
şi chiar... pentru numele... nu se poa... fiţi liniştiţi.

● I: "Fiţi liniştiţi", Mircea Dinescu nu e "profet" în ţara lui. El nu se războieşte, cel mult decât cu Duhul Sfânt, pe care îl ironizează, după o lungă călătorie "la capătul nopţii" concrete.
● A: "Cina cea de taină"
● I: (Lectura poemului - 45 de secunde) Musique: J.C. Eloy - un minut
Sub pielea mamei ascuns
copil de clopotniţă
aştept îngerul morţii cu lesă şi botniţă,
să mă preschimbe-n piatră de sare linsă de oi,
într-un blid cu apă călduţă,
daţi-mi scara să urc în maimuţă
sau daţi-mi funie,
să mă preling la Duhul Sfânt în cuhnie,
să văd cum îşi găteşte bucatele -
Atoatele,
cum împarte cu satârul sfinţit
trupul meu murat în asfinţit.

● I: "Noaptea" este şi figurată: o "sară pe deal" desmoştenită de orice farmec, pentru că peisajul e acum pocit.


● A: "Munci şi zile"
● I: (Lectura poemului - un minut)
Ciclopi cu sânge verde au dus pe râu în jos
şi junele răchite şi trunchiul gloduros
au mai rămas pe dealuri ţărani din piese vechi
să joace-nsămânţatul de napi şi de curechi.

Din ceasul primăriei ieşi în loc de cuc
şeful de post cu-nsemnul lui grav de cauciuc,
s-anunţe că din pricini ce nu de dânsul ţin
tainul sfânt al orei s-a micşorat puţin,

că soarele-n amiază cu grebla trebe strâns
drept pentru care cină-l vom porecli pe prânz,
că zeci de avantaje decurg şi-n orice caz
va fi iconomie de fustă şi de gaz.

● I: "Muncile şi zilele" sunt măsurate în hectare de suferinţă:


● A: "Ţăranii"
● I: (Lectura poemului - un minut) Musique: Mihai Zamfir, "Bocet" - un minut şi 42 de secunde
Să scoatem untul din cocotieri
să scoatem untul din soldaţii tineri
din îngrăşate, zilele de ieri
din gălbejite, zilele de vineri,

din lămpile ce-au divorţat de gaz
din satele ce nu mai dau în clocot
untul voios şi untul de necaz
din oase de ziar şi rât de clopot.

Şi îngerul degrabă fie stors,
căci greva lui din ceruri ne condamnă
sub aripă să-i punem grâu şi orz,
ca să intrăm cu plugu-n el spre toamnă,

hectare de albastru arendând
celor ce vor să mai câştige-o pâine,
îi vom muta în aer rând pe rând
cu groapa de mormânt pe-un lanţ de câine,

ţăranii florii-soarelui de şanţ
suciţi cu faţa către soare-apune,
cu coviltire cu mormântu-n lanţ
lătrând spre sângeria lor păşune.

● I: Satul românesc e la cheremul unui perso­naj, până mai ieri pitoresc în folklorul citadin, azi însă periculos de hapsân.


● A: "Haplea"
I: (Lectura poemului - 45 de secunde) Musique: Kage - un minut şi 20 de secunde
Vine Haplea, dă cu lingura-n sate
soarbe clopote pe nerăsuflate
ară biserici seamănă panică,
şi-apoi o seceră cu limba mecanică.
Ştia ce spune grecul săracu':
nu-ţi lua turcoaică - îl iei pe dracu',
Nici casă-n Vlahia - fereşte Doamne
că-i cad ferestrele după trei toamne,
că vin cumanii şi pecenegii
şi gugumanii şi viceregii
şi-n fruntea oştii săltând buricu'
Haplea al nostru cu polonicu'.

● I: În final, poetul înfruntă istoria şi dogmele ei


● A: "Doamne fereşte"
● I: (Lectura poemului - un minut) Musique: Prodomidres
Istoria parcă ne duce-n burtă
şi parcă a uitat să ne mai nască,
preafericiţii cu privirea scurtă
sorb borşul dogmei ce le plouă-n bască,
făcând spre lucruri zilnic reverenţe
căci cine ştie ce episcop doarme
în polonic, în coşul pentru zdrenţe,
în ţevile acestor triste arme
unde Nebunul îşi cloceşte crima
şi ne omoară, fiindcă ne iubeşte,
când ne e foame desenează peşte,
când vine frigul arestează clima,
opriţi Istoria - cobor la prima
Opriţi la staţia Doamne-fereşte.

● I: Data viitoare vom continua să vă citim alte poeme interzise ale lui Mircea Dinescu.
Arhiva Open Society (Budapesta), Institutul de Cercetare al Radio Europa Liberă, Secţia Română
Citeşte mai multe despre:   special

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de