x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Semnătură refuzată lui Alexandru Călinescu

0
Autor: Cristinel C. Popa 10 Apr 2009 - 00:00
Semnătură refuzată lui Alexandru Călinescu


Alexandru Călinescu, profesor la Universitatea "Al.I. Cuza" din Iaşi, era unul dintre apropiaţii lui Mircea Dinescu. "Când eram sub suprave­gherea băieţilor (de la Securitate – n.r.) şi încă se mai putea intra la mine, spunea poetul imediat după decembrie 1989, Călinescu a venit de câteva ori acasă, legitimat, desigur, de se­cu­rişti.



A fost singurul scriitor din provincie care mi-a bătut la poartă, asumându-şi riscurile de rigoare, pentru că el era cadru universitar şi «băieţii» în provincie erau mult mai duri decât în Bucureşti." Cu toate acestea, numele lui Alexandru Călinescu nu apare printre semnatarii scrisorii de solidarizare cu Dinescu.

Profesorul Călinescu a avut amabilitatea de-a oferi amănunte legate de acest episod. "Am fost la Mircea în toamna lui '88 şi în primele luni ale lui '89, ianuarie, februarie, ultima oară la sfârşitul lui martie, când încă nu avea domiciliu obligatoriu, dar erau vreo opt agenţi ai Securităţii care se aflau în permanenţă în preaj­ma lui. Apoi nu s-a mai putut pă­trunde, nici comunica la telefon, vizitele mele erau legate de faptul că doream să facem ceva, să avem iniţiativa unui memoriu, spre exemplu către conducerea Uniunii Scriitorilor.

Noi încercam asta, era o idee mai veche, un memoriu în care să protestăm faţă de climatul care se deteriorase foarte mult, faţă de mă­surile de supunere a breslei scriitoriceşti, faţă de lipsuri. Încercam să proiectăm un grup şi să facem ceva asemănător cu Polonia şi Ungaria, însă ne loveam de fiecare dată de reticenţe, de rezerve, de retrageri, adică găseam prea puţină audienţă.

Lucrurile s-au precipitat în urma interviului pe care Dinescu l-a dat unui ziarist francez. A apărut în Li­bération şi, după aceea, s-a ivit paza la locuinţa lui Dinescu, la începutul lui martie. Eu am fost la el la sfârşitul lui martie. Am fost ultimul om care a reuşit să intre, după aceea s-a in­terzis accesul vizitatorilor. Mă legi­timau, dacă ieşeam de la el di­mineaţa să fac o plimbare, că urma să plec după-amiază la Iaşi, îmi ve­rificau actele. M-au întrebat unde merg, eram şi cu fiica mea, care dormise în altă parte, aşa că au legi­timat-o şi pe ea. Erau mulţi, vreo opt. Şi verificau ca să arate că îmi asum un risc, ostentaţia îşi avea rostul ei. Dar mă obişnuisem."

SOŢIILE, MESAGERII SCRIITORILOR
Alexandru Călinescu spune că de la începutul lui aprilie '89 nu l-a mai văzut şi nu a mai putut comunica cu el. "Am trimis acolo un prieten, un emisar al meu, dar nu, era imposibil, nu se putea ajunge.

Se putea discuta în schimb cu soţia sa. Ea discuta cu soţia lui Pleşu şi aşa mai ştiam unii de alţii, era singura cale de comunicare. Am trecut prin momente grele şi ne-a unit faptul că am împărtăşit aceleaşi idei şi aceeaşi credinţă, acelaşi proiect. Era o tensiune nervoasă enormă, era o hărţuială permanentă, era spectrul ameninţărilor, era ideea că nu eşti numai tu implicat, ci, într-un fel, fără voia ta, ai implicat întreaga familie, că ai o responsabilitate. Era o stare de stres care se resimţea fizic şi în starea generală a organismului, era un disconfort fizic. În schimb, eram în relaţii foarte bune cu cei din grupul nostru. Cu Dan Petrescu, Luca Piţu şi ceilalţi. Lucram la Universitate. Ei au mers mult mai departe în septembrie-octombrie, când au publicat prin Europa Liberă acel document prin care cereau nealegerea lui Ceauşescu la al XIV-lea congres. Eu am avut curaj, dar încercam să mă comport normal într-o lume absurdă, pentru mine era normal să merg la prietenul meu, mai ales în împrejurările respective."

REFUZAT DE GRUPUL CELOR ŞAPTE

În ciuda disidenţiei sale şi a prieteniei cu oamenii de litere, n-a ajuns să se ralieze "Grupului celor şapte". "De fapt, nu că n-am putut, eu le-am spus foarte ferm lui Octavian Paler şi lui Dinescu că vreau să semnez după ce am luat cunoştinţă de conţinut. Era sfârşitul lui martie când a venit Paler şi am discutat conţinutul. I-am spus că doresc ferm să mă aflu printre semnatari, însă, ulterior, am aflat că el a fost de părere să nu mă pună pentru că nu stăteam în Bucuresti.

Un argument foarte slab a fost acela că eram în Iaşi şi era mai greu să ţină legătura cu mine. Atunci am făcut o scrisoare scurtă, imediat, şi i-am expediat-o lui D.R. Popescu. Apoi au venit de la Bucureşti, de la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, şi au comunicat revistelor din Iaşi că numele meu este interzis, că nu am drept de semnătură şi nu pot fi nici citat. Motivul - au spus că am avut nişte luări de atitudine care contravin politicii partidului, inclusiv întâlnirea cu Dinescu şi adeziunea la memoriul celor şapte scriitori. Mă aşteptam să fiu dat afară, însă nu s-a întâmplat, aşa cum nu s-a întâmplat nici în cazul  celorlalţi semnatari, nici Dan Hăulică nu a fost dat afară de la Secolul XX, nici Ştefan Augustin Doinaş. La întâlnirea de la Dinescu, cu Deşliu şi ceilalţi nu am discutat despre consecinţele ce le vom avea de tras în urma acţiunii noastre, era un fel de exube­ranţă a inconştienţei sau o inconştienţă a exube­ranţei, ne gândeam că vor fi manifestări de solida­ritate, că se va vorbi la posturile de radio străine şi nu va putea să ne elimine."

ROMÂNIA, O COLONIE PENITENCIARĂ
"Motivaţia gesturilor mele consta în credinţa că regimul Ceauşescu era un regim putred, explică profesorul Călinescu, care trebuia să se prăbuşească şi că trebuia făcut ceva în acest sens, chiar dacă existau riscuri. Nu mai acceptam ideea să rămânem cu mâinile încrucişate. Noi speram un lucru, că astfel de iniţiative vor avea efectul bulgărelui de zăpadă şi că alţi scriitori se vor ralia acestei iniţiative, însă toate acestea au întârziat, nu s-a produs nimic în lunile următoare, spre marea noastră deziluzie. Rămâne un mare semn de întrebare de ce intelectualitatea românească a rămas inertă, de ce pe lângă cei şase ilegalişti nu s-au găsit şi alţii care să denunţe regimul autoritar al lui Ceauşescu.

Toate acestea se explică prin climatul morbid, de cazarmă. România era o colonie penitenciară, ca să reluăm formula lui Kafka, unde fiecare se temea de vecin, de celălalt. În 1989, acest lucru a fost dus până la paroxism, era un climat realmente dement, de suspiciune reciprocă, de delaţiune împinsă la extrem, un fond de dezumanizare."
Citeşte mai multe despre:   special

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de