x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Serenadă sub termopanele blocului comunist

0
Autor: Lavinia Betea 14 Noi 2009 - 00:00
Serenadă sub termopanele blocului comunist


De-a lungul celor 50 de ani de existenţă, regimul comunist a ge­nerat, şi nu numai în România, şi un anume tip de civilizaţie materială. După 20 de ani de la prăbuşire, fa­bricile şi uzinele, elementele germinatorii ale acestui tip de civili­zaţie, au ajuns ruine în România. Nici în alte ţări din Est situaţia nu e cu mult diferită, inclusiv în fosta Germanie "democrată". Funcţio­nea­ză însă, şi încă peste capacitate, struc­tura de habitat - blocul comunist.  


CROCHIU DE EPOCĂ

Dintre răsturnările imaginilor- simbol ale epocii, la scala memoriei individuale spectaculos e Clubul presei arădene. În subterana te­meinic zidită de meşteri austrieci, poţi să te crezi în şicul Parisului.  

În '89, funcţiona acolo un bufet. Şi o popicărie zisă "şobolănie". Iar designerul Biro Ildiko era o fetiţă cu cheia apartamentului la gât. După proba competenţelor de "redefi­ni­re" a amintitului spaţiu, am fost cu­rioasă să-i aflu opiniile despre habitatul blocului comunist.

"Nu s-a abordat tema în facultate, îmi spune după o pauză de reflecţie. Dar stilul cartierelor muncitoreşti îşi are ori­ginea în Şcoala Bauhaus, fondată de arhitectul Gropius la Weimar, în 1919. Stilul Bauhaus şi teoriile lui Le Cor­busier despre "unitatea de lo­cuit» au creat comuni­tăţile mo­der­ne: mari cartiere la periferia ora­şe­lor în plină expansiune industrială, unde să locuiască mulţimi de oa­meni, în condiţii decente şi cu costuri cât mai reduse."

Aşa s-au dezvoltat  şi New Yorkul şi Parisul. Dar şi Moscova. Printr-un decret semnat în 1920, de Lenin, şcolile ruseşti de pictură, scultură şi arhitectură au fuzionat într-o instituţie cu misiunea pregătirii artiş­ti­lor pentru nevoile industriei, construcţiilor şi tehnicii. După desă­vâr­şirea revoluţiei bolşevice, inspiraţia din principiile Şcolii Bauhaus n-a mai fost declarată. Stilul realismului socialist a fost impus, în schimb, ca spirit al epocii şi spaţiului comunist.


LA COLECTIV ŞI LA NORMĂ
În anii '50, oraşele lumii îşi multiplicaseră locuitorii, prelungite fie în cartiere muncitoreşti, fie în ghe­t­to-uri. Dar ce desparte cartierul mun­citoresc de ghetto, am întrebat-o pe interlocutoarea mea. "Întâi, as­pectul exterior - după cum au grijă oa­menii de spaţiul lor. Unii au sim­ţul proprietăţii, alţii nu. Dar şi car­tie­rele muncitoreşti sunt deosebite. În Franţa sau Germania sunt frumos aranjate şi îngrijite, la noi, nu. Şi nu neapărat din lipsă de bani, cât din comportamentele derivate din simţul proprietăţii.

Altă deosebire ţine de tehnologia şi calitatea construcţiei. Blocurile din timpul re­gi­mului comunist au fost toate construite la normă. Cărămidă peste că­ră­midă, beton peste beton, fără a exista măcar noţiunea de izolaţie fonică sau termică. Cu efectele cu­nos­cute în planul confortului: auzi ce vorbesc vecinii din toate părţile apartamentului tău, afli din mirosurile scării de bloc ce pune fiecare pe masă. Când se înfundă un canal sau se fisurează o conductă - tra­gedie pe toată scara! Şi lipsă de intimitate. Dacă nu vorbeşti în şoaptă, aud şi vecinii... Pe de altă parte erau însă chefurile de bloc! Dacă aveai norocul unor părinţi cu gaşcă şi  muzică bună, era super-bine! Stăteam copiii sub balcon şi dansam, sus dansau părinţii... Super happy!"
SPAŢII GRI, FĂRĂ MEMORIE
Electricitatea, termoficarea, apa curentă au fost însă plusuri fără egal ale habitatului "de bloc" faţă de cel rural din care venea prima ge­ne­raţie de locuitori ai cartierelor mun­ci­toreşti. În anii '70, industria socia­listă şi oraşele româneşti atinseseră plafonul configurat.  

Stilul "vieţii noi" decapează altfel din imaginile copilăriei designerului, "blochist" de generaţia a doua. "Nu erau spaţii de depozitat, nici pivniţe, nici garaje, povesteşte Biro Ildiko. O debara pe hol şi-atât. Nici noii locatari nu aveau mare lucru. Erau oameni fără memorie. Tinerii căsătoriţi primiseră repartiţia unui apartament de două camere. Abia după doi copii puteau aspira la o poziţie în lista apartamentelor cu trei camere. Mobila era standard - trei modele în trei nuanţe de pal furniruit.

Nu puteai să combini piesele. Îmi amintesc că părinţii au renunţat la masa mobilierului de sufragerie ca să adauge "bufetului" un corp suplimentar de bi­bliotecă. Nu era loc s-o ajut pe mama la bucătărie. Luam masa în două schimburi - părinţii şi copiii. Foc sacru al căminului era butelia. Iar procurarea ei,  o mare respon­sabilitate... Nu-ţi trebuie însă un palat ca să te simţi bine. Poţi trăi în spaţii mici, poţi trăi plăcut cu strictul necesar de obiecte dar nu te poţi lipsi de lucruri luminoase! A avea o simplă veioză, însemna să fii ori să cunoşti un om descurcăreţ şi îndemânatic în stare să procure şi să adapteze părţile componente. S-o fabrice artizanal.

Vizua­lizând apartamentul anilor '80... e gri. Ai senzaţia că oamenilor ce-l locuiau - deşi nu cu sentimentul provizoratului - pur şi simplu nu le păsa de el. Nu le păsa pentru că nu exista o cultură. Nu ştiau că pot să aleagă, nu aveau de unde să aleagă, prin urmare nu bănuiau posibilităţile de exprimare a personalităţii în spaţiul de locuit. Nici de spaţiul comun al scării de bloc nu le păsa. Dar ca şi astăzi, nu peste tot. Urâte erau şi sunt băile celor care nu îngrijesc obiectele sanitare. Îmi amintesc şi scări de bloc curate, cu flori şi mirosuri bune. Cât despre spaţiile vecinătăţii blocului, se întreţineau prin munca obligatorie - zisă voluntară - de sâmbătă după-amiază şi duminică dimineaţa a locatarilor".
CULTUL "ÎNDELETNICIRILOR PRACTICE"
Cum să omitem însă decoraţiunile interioare? Tablouri cu miri; ştergare şi chilimuri de perete; bibelourile - peşti, căprioare, balerine, vagabonzi şi beţivi - din vitrina sufrageriei; covoare "persane" protejate cu "cergă din zdrenţe"; mileurile şi macrameurile de pe noptiere şi televizoare. Kitsch-ul lor a dat unitate habitatului urban şi rural.

Dacă bibelourile sunt efectul producţiei de serie şi magazinelor comerţului socia­list, celelalte sunt derivatele obiectului numit "îndeletniciri practice" din ciclurile obligatorii de învăţământ, presei şi organizaţiilor de femei. Într-o potenţială istorie a decoraţiunilor interioare, s-ar observa că multe intraseră în oraş prin porţile satului. Prin anii '60 consumul de textile industriale s-a generalizat şi în satele româneşti. Colectivistele n-au aruncat însă pe foc războaiele vechi de ţesut. Datorită clubu­rilor Femina ale organizaţiilor de femei şi sfaturilor practice din revistele "Săteanca" şi "Femeia" au exersat modele de ţesut, cusut, croşetat. Tradiţiile folclorice au hi­bridat astfel în kitsch-urile artizanale. Am­bientul camerei "bune" din gospodăria ma­ra­mureşeană era cvasi-identic dormitorului de apartament bucureştean.


UNDE EŞTI, FIRULE?!
"Serenadă la etajul XII" (1976) era pe-atunci un film de succes despre viaţa la bloc. Dislocaţi din calea buldozerelor, "bă­ieţii" meşterului Firu se regăseau mutaţi  pe-aceeaşi scară. Colectivul de muncă dintr-o uzină, strâns unit - cu tot cu  familie - în casa comună.
- Unde eşti, Firule? - îl caută Draga Olteanu-Matei, într-o secvenţă antologică, pe Toma Caragiu. Sora venită din provincie cutreiera străzile de blocuri noi, copleşită şi zăpăcită de grandorile Capitalei.

Să fi filmat atunci cartierul Obor? Militari sau Titan? La mandolină, meşterul cântă o serenadă. Nevestei, vecinilor, blocului-turn, macaralei, nopţii cu lună, norocului de-a fi locatar în cartierul cel nou...
Unde eşti, Firule? În fostele cartiere muncitoreşti, cam la sfert din ferestre s-au pus termopane.
Citeşte mai multe despre:   special

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de