x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Sfidarea cenzurii

0
Autor: Mircea Iorgulescu 28 Iul 2009 - 00:00
Sfidarea cenzurii Arhivele Naţionale/


"Îi doresc tovarăşului Nicolae Ceauşescu tot ceea ce îi doreşte poporul român" – ce-i mai rămânea de făcut unui cenzor în faţa acestei urări?!



Să facă pe prostul, prefăcându-se că nu înţelege, şi să-i dea drumul? Să o interzică, adică să accepte grozăvenia că poporul român nu bine îi doreşte "Tovarăşului", ci dimpotrivă? Dar nu era periculoasă o asemenea interpretare, nu putea fi tocmai el, cenzo­rul, suspectat că îşi transferă pro­prii­le gânduri ascunse, neapărat "as­cun­se"!, că i le atribuie pe nedrept unui scriitor care nu face decât să fie suflet din sufletul poporului său,  suflet ce vibrează de iubire pentru Condu­cător?!

Soluţia găsită a fost una pe măsură. Scriitorului i se ceruse să dea un articol în care să-l "omagieze" pe Nicolae Ceauşescu - articol ce urma să apară atât în presă, cât şi într-un volum special - şi i s-a comunicat că textul e nepublicabil, fiindcă este prea scurt. Această poveste pare să confirme şi ea concluzia unuia dintre cei mai mari specialişti în studierea raporturilor dintre "persecuţie şi arta de a scrie", filozoful Leo Strauss.

După el, "un scriitor atent şi cu inteligenţă normală este mai inteligent decât cel mai inteligent cenzor". Dacă într-adevăr aşa este, atunci multe dintre plânge­rile celor care acuză cenzura comunistă de masacrarea producţiei lor li­terar-artistice reprezintă inevitabil nu numai o mărturie despre suferinţele îndurate, ci şi o recunoaştere in­di­rectă a superiorităţii inteligenţei cenzorilor. Se poate obiecta însă că studiile lui Leo Strauss despre scrisul subversiv nu se referă la cenzurile care au funcţionat în secolul al XX-lea, între acestea şi cele comuniste.

De ce-ar fi însă "mai inteligent" un cen­zor comunist decât unul din seco­lul al XVIII-lea, care îi avea de citit pe Voltaire şi Jean-Jacques Rousseau?! Cel din urmă în mod cert nu avea cum fi un proaspăt alfabetizat sau un semidoct, cum se mai întâmpla, cum s-a mai întâmplat cu amploaiaţii cenzurilor comuniste, când erau selectaţi ex­clusiv pe bază de "origine sănă­toa­să". Asta e însă o discuţie academică.  

Oricum, aşa a scăpat acel scriitor de ponosul "omagiului", iar povestea lui a făcut repede înconjurul Bucureştiului. Cum, necum, pe ce filieră, intenţionat sau nu, cine putea şti? S-a întâmplat în anii '80, ultimul deceniu de existenţă a regimului comunist în România. De câtva timp, nu chiar de mult, însă foarte repede, devenise un obicei ca în fiecare an, începând de prin noiembrie-decembrie, editurile şi redacţiile să pornească vânătoarea de texte omagiale pentru ziua de naştere a Tovarăşului, din ianuarie.

Ceva mai târziu, intrase şi To­varăşa în calendarul festivităţilor obligatorii, era şi ea "omagiată", şi tot în ianua­rie, printr-o fatală coincidenţă. Subtextul unei asemenea cereri era unul dublu - se sugera că ţi se face o onoare, fiindcă nu oricui, doar "persona­li­tă­ţilor" li se solicitau astfel de texte, dar şi că de răspuns depindea ulterioara publicare de cărţi, articole, pagini de poezie. Erai concomitent şi flatat, şi ameninţat. Să "omagiezi" era o cinste, dar se dădea de înţeles că, dacă nu "omagiezi", n-ai "parte".

Nimeni, nici un scriitor, artist plastic, muzician, actor, nu a refuzat direct o asemenea invitaţie, dar nimeni nu a fost totuşi vreodată sancţionat în vreun fel când s-a eschivat sub un pretext mai mult sau mai puţin străveziu. Iar dacă după 1989 au fost destui scriitorii şi artiştii care şi-au făcut un titlu de glorie din neparticiparea la volume şi pagini "omagiale", explicaţia este în majoritatea cazurilor una foarte simplă: pur şi simplu, acestora nu li s-a cerut, nu erau socotiţi "demni" de o asemenea "cins­te", erau consideraţi minori, mediocri, lipsiţi de valoare etc.

În schimb, cu cât erai socotit mai important, cu atât cererile erau mai insistente şi presiunile mai mari. În România socialistă, spre deosebire de URSS şi de alte ţări din lagăr, nu existau două table de "valori", una oficială, alta reală, cel mai adesea şi aproape integral în opoziţie. La Bucureşti, de pe la 1965-1966 încolo, va­lorile oficial recunoscute şi cele reale erau aproximativ aceleaşi. Ana Blandiana, Ştefan Augustin Doinaş, Mircea Dinescu, de pildă, poeţi ale căror nume fuseseră puse la index în primăvara anului 1989, nu erau şi nu fu­seseră deloc până atunci nişte marginali, nişte neluaţi în seamă.  

Atât de înrădăcinat ajunsese ritualul "omagierilor", încât, menţionează Radu Cosaşu într-una dintre povestirile din volumul "Mătuşile din Tel Aviv" (1993), până şi în ziua de luni, 18 decembrie 1989, o zi după ce "s-a tras la Timişoara", i s-a dat telefon de la o importantă editură bucureşteană să i se ceară un articol "pentru volumul omagial din ianuarie", e vorba despre ianuarie 1990... "Suntem întârziaţi şi îi dăm bătaie  cu volumul...", îşi aminteşte Radu Cosaşu halucinantele explicaţii ale secretarei, care fireşte că îi precizase că numele lui se află pe "o listă de personalităţi". Istoria "îi dădea bătaie" într-adevăr, însă cu altceva. Scrii­torul îi spune că pleacă în provincie pentru o săptămână, secretara nu insistă, îi răs­punde că îl va căuta atunci. Peste o săptă­mână avea să fie 25 decembrie 1989!

Nu s-a făcut încă un inventar al celor mai cunoscute, măcar, sfidări aduse cenzurii, deşi multe s-au bucurat şi de o circulaţie folclorică. Au existat astfel sfidări politice directe. Ce se putea înţelege din titlul cărţii publicate de Radu Cosaşu în 1971, "Un august pe un bloc de gheaţă"? August 1968 (care în reprezentarea oficială românească era însă unul eroic, nicidecum "pe un bloc de gheaţă") sau august 1971, de după "tezele din iunie"?! Să lăsăm echivocului ce este al echivocului. Ca şi în cazul titlului dat de Norman Manea romanului său din 1970, "Captivi". Sau cel al lui Augustin Buzura, din 1974, "Feţele tăcerii".

În 1981, înainte cu câţiva ani de a emigra în Statele Unite, prozatoarea Alexandra Târziu şi-a intitulat un volum "Dovezi de iubire ce nu se mai termină", cum să nu te gândeşti la delirul mesajelor şi telegra­melor de fierbinte iubire şi înaltă preţuire adresate aproape cotidian Tovarăşului şi Tovarăşei? O revistă studenţească din  Iaşi, Opinia studenţească, a reprodus pe prima pagină a unui număr ce trebuia să aibă şi caracter "omagial" o pictură ce-l înfăţişa pe Nicolae Ceauşescu în costum şi cu cravată ciocnind o cupă cu şampanie cu un vo­ie­vod, Ştefan cel Mare, dacă nu mă înşală memoria, care scotea solemn o mână dintr-un tablou pentru a-l sărbători şi el pe Con­ducător.

În "Glissando",  filmul lui Mir­cea Daneliuc, se insista prin repetitive gros-planuri pe felul mai aparte în care personaje masculine aveau părul tăiat deasupra urechii, "în colţ" ca şi Ceauşescu. Într-un editorial din România literară care celebra pe ton exaltat victo­riile, realizările şi ctitoriile "Epocii" se folo­sea, dar fără ghi­li­mele, formula caragialescă "după lupte seculare", ceea ce dinamita întregul text. Era sfidată şi pudibonderia de partid: poeta Daniela Crăsnaru şi-a alcătuit o antologie de versuri, pe care a intitulat-o "Şaizeci şi nouă de poezii de dragoste" (1982), explicaţia fiind simplă - atâtea poezii erau în volum, 69!
Mult mai productive însă decât sfidările au fost complicităţile cu Cenzura.
Citeşte mai multe despre:   special,   ceausescu,   cenzură,   scriitori,   1989 - acum 20 de ani

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de