x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Shakespearian şi Stalinist deopotrivă...

0
Autor: Mircea Iorgulescu 01 Iul 2009 - 00:00
Shakespearian şi Stalinist deopotrivă... Arhivele Naţionale/


Singurele ţări care mai acceptau să-l invite oficial pe generalul Jaruzelski după ce, în decembrie 1981, proclamase în Polonia legea marţială erau cele "frăţeşti", este chiar termenul folosit de el în volumul de memorii "Lanţurile şi refugiul" ("Les chaînes et le refuge", Paris, 1992). Dar şi pentru conducătorii acestora, susţine el autoadmirativ, rămânea un personaj echivoc.



"În cursul acestor vizite am înţeles - scrie generalul legii marţiale - că pentru interlocutorii mei eram nu numai cel care salvase socialismul în Polonia, dar şi reprezentantul, chiar conducătorul tuturor ereziilor poloneze care, de ani în şir, îi crispau pe aliaţii noştri." Urmează scurte portrete ale omologilor lui din ţările lagărului - 6 rânduri cehoslovacul Husak, 8 ungurul Kadar, 12 bulgarul Jivkov, 19 est-germanul Honecker şi 39 românul Ceauşescu (în traducerea franceză mereu "Ceaucescu"!).

Despre liderul comunist de la Bucureşti, Jaruzelski scrie nu numai cel mai mult, dar şi cel mai caustic. E de fapt singurul portret negativ, integral negativ din serie. Nici chiar sovieticul Brejnev, întâlnit în august 1982, când marele şef de la Kremlin nu mai era decât o legumă, nu-i trezeşte lui Jaruzelski decât suveniruri admirative, deşi măcar impostura grotescă şi enormă a aceluia, care-şi autoconferise de mai multe ori titlul de erou al Uniunii Sovietice şi îşi comandase până şi un premiu de stat pentru literatură, i-ar fi putut smulge post-mortem o sarcastică ridicare din sprânceană.

Este însă adevărat că Jaruzelski îşi declară de două ori pe o singură pagină - şi aproape în aceiaşi termeni - antipatia pentru Ceauşescu. "Nu-mi plăcea acest om", afirmă astfel Jaruzelski amintindu-şi vizita făcută la Bucureşti în 1982. În vreme ce la Berlin îl aşteptaseră de-a lungul întregului traseu  sute de mii de persoane cu  steaguri şi "portretele mele", notează Jaruzelski, la Bucureşti primirea fusese atât de rece, încât "Nicolae Ceaucescu nu a pronunţat măcar un singur cuvânt pe tot traseul dintre aeroport şi Capitală". Aici simte Jaruzelski prima dată nevoia să spună că "nu-i plăcea acest om"  şi să şi încerce să explice de ce - "Ochii lui neîncetat agitaţi, debitul lui sacadat, sentimentul lui de superioritate mă oripilau". După care este relatată o anecdotă ce-l transferă pe "Ceaucescu" în regnul maimuţelor imitative. "După un voiaj în Statele Unite - povesteşte astfel Jaruzelski -, unde fusese impresionat de şemineul de la Casa Albă, impunea tuturor oaspeţilor o convorbire în apropierea unui şemineu în care, indiferent de anotimp, ardeau butuci groşi. Am avut şi eu parte de asta. În plină căldură, la 4 iunie." Urmează menţionarea unui alt subiect de discuţie, dar şi asta exclusiv ca mijloc de depreciere - "A vrut, în cursul conversaţiilor noastre, să-mi explice în ce consta superioritatea politicii româneşti în materie de suveranitate naţională. Cu un aer satisfăcut, mi-a spus că restabilise, ca imn naţional, un vechi cântec românesc, nemodificându-i decât unele cuvinte. Şi m-a sfătuit să fac la fel." Răspunsul lui Jaruzelski, cel puţin după ce istoriseşte el în memorii, a fost casant, el i-a replicat că imnul polonez datează de la 1797 şi că nu a fost niciodată schimbat. Ceea ce, dacă va fi fiind adevărat, nu-i va fi mărit deloc nici lui Ceauşescu simpatia pentru acest oaspete, cu nasul prea pe sus după gustul lui.

Peste doi ani, în 1984, dar tot în iunie, e rândul lui Ceauşescu să se ducă în vizită oficială la Varşovia. Acum, mărturiseşte Jaruzelski, românul chiar l-a scos cu adevărat din ţâţâni. Ceauşescu a cerut ca toate acordurile să fie semnate şi de Elena, soţia lui, "sub pretext că şi ea făcea parte din delegaţia oficială". Cum serviciul român de protocol a fost categoric, Jaruzelski a sfârşit prin a-i cere preşedintelui Consiliului de Stat, Henryk Jablonski, să cosemneze acordurile alături de el, zicându-i "Te rog, acceptă cel puţin o dată să joci rolul de primă Doamnă de stat...".

Şi iarăşi, ca un leit-motiv, "Nu-mi plăcea Ceaucescu". De această dată  însă Jaruzelski nu mai recurge la anecdota compromiţătoare, ci chiar explică de ce. Polonezul e ulcerat de buna reputaţie occidentală a omologului său român.  "Găseam - scrie Jaruzelski - că Occidentul dă dovadă în privinţa lui de o toleranţă vinovată. Cum i-am spus într-o zi lui Henry Kissinger, Nixon dansase pe străzile Bucureştiului pentru a-şi manifesta sprijinul pentru Ceaucescu, care a fost unul dintre cei mai feroce dictatori, numai pentru că dădea impresia că se opune Moscovei."

Evident, termenul "dictator" nu mai e întrebuinţat pentru nici un alt conducător comunist evocat, de la  Jivkov la Brejnev, de la Honecker la Husak sau la Andropov. Toţi, cu excepţia lui Ceauşescu, sunt  umanizaţi prin câte un detaliu, toţi, priviţi cu frăţească simpatie în memoriile lui Jaruzelski. Jivkov râde zgomotos, "în cascadă",  Honecker se îngrijea maniacal de forma lui fizică, era "singurul şef de partid comunist din Europa de Est capabil să facă un tur complet la bară fixă", altminteri dădea lecţii de marxism-leninism aplicat până şi lui Gorbaciov, Husak era şi el "unul dintre practicienii cei mai eficienţi ai socialismului real" etc. Toţi şefii comunişti, în memoriile lui Jaruzelski, sunt evocaţi cu căldură tovărăşească, mai puţin cel de la Bucureşti.

Al cărui portret se încheie cu evocarea sfâşitului, execuţia din decembrie 1989. "Nu am nici o simpatie pentru el - îşi reia Jaruzelski obsesiva atitudine faţă de Ceauşescu -, dar trebuie să spun că sfârşitul lui m-a îngreţoşat. Această parodie de proces, aceste personaje care ieri încă îl tămâiau şi în clipa asta îl acuzau. Era shakespearian şi stalinist deopotrivă..."

N-ar mai fi de adăugat decât că opt ani mai devreme,  în alt decembrie, în 1981, se ţinuse la Moscova o întâlnire a conducătorilor statelor din Pactul de la Varşovia dedicată situaţiei din Polonia, iar doi dintre ei, povesteşte tot Jaruzelski, dar în alt capitol al cărţii lui de memorii,  se opuseseră unei intervenţii militare. Cei doi avuseseră o "poziţie fermă" şi se opuseseră "categoric", încât Brejnev nu avusese încotro "şi renunţase să-şi pună planul în aplicare". Întâlnirea oficială avusese loc la 5 decembrie, dar în ajun fusese precedată de o alta, secretă, la care delegaţia poloneză nu fusese invitată. Atunci fusese Brejnev nevoit să renunţe la proiectul de intervenţie.

Cei doi care se opuseseră atât de categoric unei intervenţii militare a Pactului în Polonia fuseseră ungurul Kadar şi românul Ceauşescu. Nici o săptămînă mai târziu, Jaruzelski proclama legea marţială, pentru a dovedi că partidul comunist polonez controlează situaţia. 
Citeşte mai multe despre:   special,   ceausescu,   jaruzelski

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de