Siderurgiştii făceau speculă cu carne şi erau vizitaţi de Securitate

Siderurgiştii aveau în 1989 privilegii faţă de restul populaţiei. Frica lui Ceauşescu de masele de oameni care s-ar putea revolta a făcut ca acesta să le acorde unele înlesniri. Siderurgiştii erau o forţă, cu 160.000 de angajaţi, din care 30.000 de oameni numai la Galaţi. Ca atare, în anul Revoluţiei,  primeau în plus, joia, carne.

"În fiecare joi venea la combinat o maşină cu carne şi se împărţea muncitorilor, spre deosebire de restul muncitorilor din Târgovişte. Era carne de 37 de lei kilul, ţin minte perfect", îşi aminteşte Nicolae Coman, secretarul general al Fe­deraţiei Sindicatelor din Metalurgie (METAROM) care lucra în 1989 la combinatul de oţeluri speciale de la Târgovişte. "Se făcea speculă", completează Coman, care mai spune că mai-marii judeţului aveau mereu carnea cea mai bună.


LUCRU INEFICIENT
Producţia, însă, scârţâia ca un fier vechi. Deşi presa şi literatura vremii laudă dezvoltarea de noi tehnologii în siderurgie, în teren realitatea era alta. "Ca şi acum, în siderurgia românească se producea ineficient, cu tehnologie din anii '60", spune analistul economic Ilie Şerbănescu, fost ministru al Reformei în perioada 1997-1998.

"Produsele (siderurgice - n.r.) erau făcute cu un consum energetic imens, combinatele împreună cu marile 5 fabrici din industria grea erau cele mai energofage, produceau de cinci-şase ori mai scump faţă de Occident, în medie", adaugă Şerbănescu. Însă dacă dorim să calculăm exact, ne lovim de mai multe bariere. "Multe din exporturi erau făcute în statele CAER pe sistemul îţi dau două pi­sici de 20.000 - îmi dai un câine de 40.000. În plus, cursurile valutare erau false, deci nu se poate calcula", adaugă Şerbănescu.
CIFRELE SPUN TOTUL
Datele disponibile îi dau dreptate. Fa­ţă de 1950, producţia din siderurgie era mai mare de 12 ori în 1970, de
31 de ori în 1980, de 36 de ori în 1985, de 38 de ori în 1989, de 39 de ori în 1988. Ritmul mediu de creştere a fost de 9,7% pe an, conform "Anuarului Sta­tis­tic al României" editat de Co­mi­sia Na­ţională de Statistică. Numărul me­diu al salariaţilor din metalurgia fe­roa­să era în 1960 de 67.565 de oa­meni, însă a ajuns în 1989 la 160.243 de angajaţi. Maximul de 170.421 a fost atins în 1985. În acelaşi timp, consumul de energie electrică pe muncitor a urcat de la 12.894 kWh în 1960 la 67.602 kWh în 1989. În 1985, când ramura industrială avea ma­ximul de salariaţi, consumul era to­tuşi mai mic, la 54.915 kWh pe muncitor.


TEHNOLOGII PE HÂRTIE
În epocă, însă, erau invocate noi tehnologii, modernizări, investiţii. "A devenit posibilă elaborarea economi­că a oţelurilor cu conţinut de carbon sub 0,01 % şi conţinuturi deo­se­bit de scăzute de P (fosfor - n.r.) şi S (sulf - n.r.). În această direcţie, lucrările de cercetare şi cele de proiectare a echipamentelor industriale au mers în paralel, astfel că până la sfârşitul acestui an va coincide, sperăm, cu deplina valoare a eforturilor de cercetare şi proiectare", se arată în articolul "Tehnologii noi în fabricaţia oţelului", semnat de dr. ing Liviu Grecu în almanahul Ma­gazin '89. "Vechile cuptoare Martin au cunoscut şi ele modernizările determinate de necesitatea creşterii productivităţii lor şi diminuarea consumurilor specifice de combustibil", se mai arată în loc.

În altă parte se poate citi despre turnarea continuă a oţelului. "O altă dezvoltare tehnologică este legată de turnarea continuă a oţelului, care a permis reduceri sensibile ale consumurilor specifice de energie pe fluxul de fabricaţie - eliminând pe lângă etapele de turnare şi laminare a lingourilor şi investiţia legată de laminorul corespunzător şi conducând la o creştere spectaculoasă a scoaterii de metal (creştere absolută de 12-14%)", mai spune articolul respectiv.

"Productivitatea era slabă şi existau multe rebuturi. Asta am înţeles-o abia când au venit patronii ruşi şi care au redus rebuturile la zero: cu un cuptor noi făceam cât producţia a 6-7 din '89", completează Nicolae Coman. Combinatul de Oţeluri Speciale Târgovişte a fost privatizat în 2002, fiind preluat de firma elveţiană Conares Trading, care ulterior a devenit parte a grupului rus Mechel.

"Se făceau nişte modernizări de mâna a doua pentru că cele de primă mână erau foarte scumpe. Existau exporturi, dar de produse siderurgice cele mai joase, alţii le luau şi le foloseau mai departe", continuă Şerbănescu, care îşi aminteşte că s-a încercat aducerea de minereuri din URSS, Brazilia, Australia sau chiar Algeria. "Plata datoriei externe s-a făcut prin amputarea importurilor, nu prin exporturi. Siderurgia era privilegiată, pentru că se importa materie primă", mai completează analistul.
RAMURĂ DE GRAD ZERO
"Siderurgia era o ramură de grad zero. Se investise foarte mult în cele 6 combinate. Se făcea oţel de proastă calitate, dar se realizau şi produse superioare", completează Nicolae Coman. El aminteşte că la Combinatul de Oţeluri Speciale de la Târgovişte se făceau şi bare pentru centrala nucleară de la Cernavodă, care aveau o compoziţie greu de atins şi se făceau după standarde înalte. La final, producţia era auditată de canadienii de la Atomic Energy of Canada Limited (AECL).


INTEROGATORII LA SECURITATE
"Se lucra în ritm barbar, oţelăria era unică în lume, iar muncitorii iniţial au venit de la Galaţi, însă inginerii din Ardeal, de la Hune­doa­ra şi Reşiţa", spune Coman. Fiind o ra­mu­ră strategică, atunci când se întâmpla ceva intra pe fir şi Securitatea. "La orice avarie dă­deam cu subsemnatul la Securitate. Ţin minte că la un moment dat s-a distrus o şarjă, iar instalaţia n-a fost repornită la timp. Ju­mă­tate de zi de dat declaraţii că nu suntem terorişti care lucrăm pentru state străine. Cunoşteam care sunt securiştii din combinat, ne avertizau ce spunem mereu când veneau alţii în grad mai mare", povesteşte Coman.


"NE-AM ÎNVĂŢAT DREPTURILE"
Acum siderurgiştii nu s-ar mai putea întoarce la modul de muncă din 1989. Au învăţat să nu mai lucreze sâmbăta, să lupte pentru prime şi sporuri, într-un cuvânt pentru drepturile lor, mărturiseşte secretarul general al METAROM.

Faţă de actualele momente, în primul rând siderurgia exista. Asta este cel mai important. În al doilea lucru, faţă de potenţialul actual de producţie, în 1989 era dublu", calculează şi Ilie Şerbănescu, care nu vede cu ochi buni actuala situaţie din siderurgia românească. "Acum nu se mai poate face nimic pentru că nimic nu mai e în mâini române, metalurgia neferoasă este la ruşi, iar cea feroasă e la Mittal. Acum Mittal poate exploata ce a gândit Ceauşescu, într-o reţea", spune Şerbănescu.

Arcelor Mittal deţine în România combinatele din Galaţi, Hunedoara, ruşii de la Mechel deţin unităţi la Târgovişte şi Câmpia Turzii, iar cei de la TMK deţin combinatul de la Reşita. Tenaris mai deţine combinatul de la Călăraşi. Toate acestea mai deţin şi alte uzine, de data aceasta metalurgice.

Arcelor Mittal are în România şi Petrotub Roman şi o unitate de producţie la Iaşi. Tenaris mai deţine combinatul Silcotub de la Zalău, TMK are în portofoliu şi fabrica de ţevi de la Slatina, în vreme ce Mechel deţine Ductil Steel Buzău şi o parte din combinatul Oţelul Roşu.

Sindicaliştii din METAROM au pichetat în urmă cu câteva săptămâni sediile Guvernului şi Preşedinţiei, cerând garanţii de stat la credite şi utilizarea de produse metalurgice româneşti în lucrările de infrastructură. În cazul în care situaţia nu se va remedia, METAROM ameninţă cu un miting în septembrie, unde vor participa 2.000 de oameni.