Soarta ciudată a unor cărţi

Despre condiţia autorului în timpul regimului comunist şi limitele libertăţii de creaţie s-a vorbit mult după 1990. Scriitorii au povestit, critica literară a teoretizat, analizat, chestiunea cenzurii s-a întors pe toate feţele.

Precum oamenii înşişi, cărţile au suferit de "boli" mai uşoare şi, în puţine ca­zuri, de mala­dii mortale, traduse în epocă prin interdicţia de a apărea sau prin retragerea de pe piaţă. Cerce­tă­to­rii fenomenului cenzurii au identificat mai multe etape: precenzura – to­ta­li­­tatea presiunilor făcute asupra autorului în faza de elaborare a ope­rei, cenzura propriu-zisă făcută de oficialităţi şi postcenzura – măsuri luate după apariţia pe piaţă a volumului. În fiecare dintre aceste etape, inter­ven­ţi­ile din partea autorităţilor variau în diferite grade, de la elimi­narea unor pasaje până la suprimarea unor capitole întregi, articole de critică nefavorabile până la retragerea cărţii de la vânzare. În rândurile ce urmează, vă pre­zen­tăm câteva exemple de volume re­trase de pe piaţă după apariţie, observate de Ioan Vlas, în cele şase decenii cât a trăit printre cărţi şi autorii lor la Cluj, şi descrise în lucrarea "Aminti­rile unui librar".

De-a lungul celor 60 de ani petrecuţi în librărie, am avut şi cazuri ciudate de difuzare a unor cărţi, fie în sensul retragerii lor urgente din circuit, fie al difuzării "dirijate" în cazul al­tora. Am să dau câteva exemple, în ordine strict cronologică a acestora. (...)

Un caz foarte interesant l-a repre­zen­tat Ana Blandiana. În revista Am­fi­teatru, an XVIII, nr. 12 (228), decembrie 1982, p. 10, sub genericul "Antologica", i s-a publicat un grupaj de po­e­me. Aceste poeme au devenit ime­diat "samizdat" (un cuvânt rusesc, de largă circulaţie în Occident, neînregis­trat în dicţi­o­narele noastre ante­de­cem­­briste, desemnând un ansamblu de mij­loa­ce utilizate în URSS şi în ţările blocului răsăritean pentru difu­za­rea clandestină a operelor interzise de cenzură). Cred că am intrat în posesia unei dactilograme cu aceste poeme (alt mijloc de multiplicare nu exista, xeroxul apărând mai târziu, având un regim special, tocmai de teama multiplicării unor materiale care puteau fi subversive la adresa regimului) graţie, poate, lui Sandu Pescaru, soţul Letiţiei Pescaru, angajata mea la Librăria Universităţii, care era ofiţer de Securitate (spun era, fiindcă, din păcate, el a murit la o vârstă tânără). Primul poem, "Cruciada copiilor", era o aluzie clară la decretul ceauşist de interzicere a avortului. (...). În sfârşit, cel mai vi­rulent şi mai transparent poem pare a fi fost al patrulea, intitulat "Eu cred": "Eu cred că suntem un popor vegetal,/De unde altfel liniştea/În care aşteptăm desfrunzirea?/De unde curajul/De a ne lăsa pe toboganul somnului/Până aproape de moarte/Cu siguranţa/Că vom mai fi în stare să ne mai naştem/Din nou?/Eu cred că suntem un popor vegetal/Cine a văzut vreodată/Un copac revoltându-se?". ca o ironie a sorţii, e de menţionat faptul că aceste poeme au apărut în luna decembrie, lună în care, peste şapte ani, poporul român va arăta că nu e, totuşi, un popor vegetal! După aceste poeme, Anei Blandiana i s-a suspendat tableta săptămânală din România literară, i s-a retras chiar dreptul de publicare, pentru o perioadă de trei luni, iar redactorul-şef, Stelian Moţiu, şi adjunctul său, Dumitru Constantin, au fost schimbaţi de la conducerea revistei Amfi­teatru. În toate redacţiile a fost trimi­să o circulară în care se atrăgea atenţia că numele Blandianei nu mai poate fi amintit nici măcar în articolele de critică! Suspendarea dreptului de sem­nătură era un lucru extrem de grav, care nu se întâmpla nici în anii te­rorii staliniste, când dreptul la sem­nătură era retras doar celor care plecau definitiv din ţară (cf. Mircea Zaciu, Jurnal, 1996, p. 218-221). Auto­ri­tăţile au revenit asupra interdicţiei impuse Anei Blandiana, datorită protestelor internaţionale, iar Cea­u­şes­cu ţinea încă la imaginea lui externă.

Un nou scandal legat de Ana Blandiana se va ivi în 1988, o dată cu apariţia unei cărţi "nevinovate" pentru copii, "Întâmplări de pe strada mea", cu ilustraţii de Doina Botez, apărută la Editura Ion Creangă, o editură profilată pe cărţi pentru copii. Am cumpărat această carte pentru Mihai şi Tudor, care aveau 6, respectiv 2 ani, aşa cum le cum­păram toate cărţile pentru copii.

Capitolul patru al acestei cărţi se intitulează "O vedetă de pe strada mea", al cărui personaj este mota­nul Arpagic. Spre deosebire de poeziile anterioare, care uzau de un limbaj criptic pentru a surprinde cruda realitate, acum Ana Blandiana recurge la mijloacele clasice ale fabulei, pentru a-l înfiera pe Ceauşescu. (...). Mesajul aluziv al acestor versuri a fost repede decriptat şi raportat la Ceauşescu, conducătorul căruia i se închinau poezii şi i se făceau portrete, ale cărui celebre "vizite de lucru" erau seară de seară transmise la televizor. Mai mult decât atât, cu prilejul acestor vizite, lumea era scoasă pe traseu şi obligată să ovaţioneze, să-i ofere lui Ceauşescu pâine cu sare şi flori. Tot dictatorului i se dădeau, de către oamenii dispe­raţi, scrisori în care solicitau rezol­varea unor probleme. Cum spuneam, aluziile erau prea evidente pentru a rămâne fără urmări. Şi acestea au venit imediat. Cartea a fost retrasă din circulaţie, iar autoarei i s-a interzis sine die dreptul de sem­nă­tu­ră. Au fost şi acum proteste interna­ţi­onale, dar ele n-au mai folosit la nimic, fiindcă Ceauşescu nu mai avea ce pierde. Poetei i-au fost scoase căr­ţi­le din biblioteci, i-au fost oprite alte cărţi în curs de apariţie, au fost in­ter­zise şi cărţi în care poate era doar ci­ta­tă (cum a fost cazul cărţii lui Mircea Scarlat, "Istoria poeziei româneşti").

În mod paradoxal, totuşi, în anul 1989, deci chiar în anul Revoluţiei şi după incidentele din 1982 şi 1988, Anei Blandiana îi apare antologia "Poezii", în colecţia BPT, cu o prefaţă semnată de Eugen Simion (e adevărat, fără fotografia poetei pe coperta a IV-a, aşa cum era obiceiul colecţiei).