x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Scînteia Special Şpagă cu epoleţi în Epoca de Aur: Ness, Kent, carne şi bani

Şpagă cu epoleţi în Epoca de Aur: Ness, Kent, carne şi bani

de Vasile Surcel    |    19 Feb 2009   •   00:00

Luau şpagă militarii armatei române din vremea Epocii de Aur? Bineînţeles că nu, susţinea propaganda oficială. Şi asta, desigur, pentru că toată oastea ţării, de la soldaţi la generali, alcătuiau elita unei societăţi despre care ni se spunea că funcţionează impecabil, foarte aproape de perfecţiunea morală. Dar, contrar propagandei, în viaţa reală, au existat cazuri în care şpaga s-a dat şi s-a luat chiar şi acolo, în spatele pieptului de aramă al naţiei.



În ultimii ani ai Epocii de Aur circula o vorbă de duh care, dincolo de glumă, definea foarte clar corupţia. Era un soi de banc ce spunea că "Legea este ca o barieră. Leii sar peste ea, căţeii trec pe sub ea şi doar boii se opresc în faţa ei". Îşi găsise corupţia culcuş în sânul armatei comuniste? Bineînţeles că da. În fiecare an, în luna februarie, începea un nou ciclu de în­corporări. Iar, conform legii, toţi flăcăii care împlineau vârsta legală erau obligaţi să-şi  satisfacă stagiul mi­litar, pe atunci obligatoriu. Obli­gaţi? Aşi! Chiar şi pe atunci făceau armată numai cei care se opreau "în faţa barierei". Doar pentru ei exista valiza de lemn, drumul spre gară şi trenul care îi arunca în celălalt capăt al ţării, unde aşteptau să treacă un an şi patru luni din viaţa lor. "Leii", cei care aveau "babacii" înţepeniţi în vreo dre­gătorie cât de cât importantă, săreau lejer peste obligaţia legală. Armata "la trupă" nu era obligatorie nici pentru "căţei". Dacă ştiai pe ce clanţă să apeşi la centrul de recrutare, din spatele uşii răsărea, ca prin minune, un subofiţer sfătos ori vreun căpitan sau maior de la "evidenţă" care-ţi aranjau discret o amânare la încorporare sau repartiţia la o unitate cât mai apropiată de casă.

Lucrurile erau însă ceva mai complicate pentru rezerviştii chemaţi periodic la tot felul de "concentrări". În astfel de cazuri, "butoanele" trebuiau apăsate la un nivel ceva mai ridicat, printre cadrele cu funcţii de conducere din Centrele Militare Judeţene. Pentru că şi acolo "bariera" legii funcţiona la fel de eficient. Este drept că uneori, destul de rar dealtfel, organul de anchetă pica exact la ţanc, iar "pila" pornea pe drumul lung al justiţiei militare. Un drum întortocheat, la capătul căruia pe ofiţerul sensibil la şpagă îl aşteptau câţiva ani de puşcărie.

Pe la mijlocul anului 1988, locotenent-colonelul Sică Remus era şeful Biroului 3 – "Evidenţă şi repartiţie ofiţeri, subofiţeri şi maiştri militari" de la Centrul Mi­litar Argeş. Funcţie în care, printre altele, avea sarcina de a-i alege pe mi­litarii în rezervă ce urmau să fie incluşi în ceea ce, pe atunci, se numeau "programe de pregărire". De fapt, era vorba de "concentrări" care, adeseori, îi tri­miteau pe foştii militari să lucreze pe şantierele patriei. Inclusiv în iadul de la Casa Poporului, unde, pornind de la nişte vagi obligaţii militare, trebuiau să muncească aproape gratis. Iar în primăvara lui ’88 Centrul Militar Argeş tocmai începuse o campanie de "recoltat" rezervişti buni de trimis să-şi înnobileze ca­racterul prin muncă pe şantierele patriei. Atunci, printre aceşti ghinionişti s-a numărat şi sergentul major Sorin Răducan. Ajuns în faţa şefului Sică, adică şeful Biroului 3, re­zervistul i-a prezentat un certificat medical care atesta că suferă de astm bronşic. Poate că omul chiar era bolnav. Ori poate că doar se descu­rcase cumva şi găsise un doctor binevoitor de la care primise hârtia. Cert este că boala invocată era un argument suficient de convingător pentru a-l scăpa, fie şi doar temporar, de "concentrare". Uneori viaţa pare a-ţi oferi însă mult mai mult chiar decât îţi doreşti. Iar în cazul rezervistului oferta venea chiar din partea şefului de la Centrul Militar. Şi, sincer vorbind, era deosebit de tentantă. Concret, Sică Remus îi promitea scoaterea definitivă din evidenţele militare, prin clasarea ca inapt serviciului militar. Zis şi făcut! Iar de executarea acestei "inginerii" birocratice urma să se ocupe şeful însuşi.

Primul dintre paşii care urmau să fie parcurşi a trecut prin cabinetul medicului angajat la Centrul Militar, căruia şeful Biroului 3 i-a pus pe masă fişa de evidenţă a rezervistului împreună cu un certificat medical. În acea vreme, medicul trecea printr-o perioadă foarte grea a vieţii sale: aflase de curând că este foarte bolnav. Şi nu numai atât: aflase că şi fiul său suferă de aceeiaşi maldie gravă. Ce mai, omul era distrus şi venea la muncă mai mult ca să-şi uite necazurile. O situaţie psihologică cu totul deosebită, pe care şeful Biroului Evidenţă a ştiut să o speculeze eficient. Actul medical pe care i l-a prezentat doctorului împreună cu fişa de evidenţă a subofiţerului aparţinea de fapt altcuiva. Era vorba despre un alt rezervist atins, într-adevăr, de o maladie gravă: "Spondilită anchilopoe­tică stadiul lll-lV". O boală invalidantă, care aducea cu sine, automat, clasarea ca inapt pentru orice formă de serviciu militar. Sică Remus i-a prezentat cele două documente şi, bun de gură, a susţinut sus şi tare că este vorba despre unul şi acelaşi om. Copleşit de propriile necazuri, medicul n-a observat că, în realitate, certificatul aparţinea altcuiva. Motiv pentru care a înscris acel diagnostic grav pe fişa de evidenţă a lui Sorin Răducan. Plus menţiunea "Inapt serviciu militar, cu scoaterea din evidenţe". Acesta a fost însă doar primul pas.

A doua zi, nea Sică l-a chemat la el pe subofiţerul Răducan. I-a spus ce a făcut pentru el şi pentru viitorul său de om care nu va mai fi chemat niciodată la vreo concentrare. Dar pe lumea asta toate au un preţ, iar bunăvoinţa sefului de la Biroului 3 nu era chiar ieftină. Aşa, între patru ochi, colonelul i-a spus, în clar, ce trebuie să "decarterze": un cartuş de Kent, patru-cinci cutii de Ness şi nişte carne. Nu multă, doar vreo 20 de kilograme. Că doar de, în comerţul socialist de stat devenise deja o raritate care se vindea pe cartelă. Şi bineînţeles şi nişte bani: cinci mii de lei. Nu era chiar un fleac, dar Răducan şi-a făcut rapid nişte ca­lcule. Socotelile i-au ieşit pe plus, motiv pentru care i-a lăsat şefului livretul său militar. După ce au bătut palma s-au despărţit cu promisiunea că se vor revedea peste o săptămână, când avea să-şi primească înapoi actul, cu tot cu rezoluţia de scoatere din evidenţă. Iar el însuşi se va prezenta, bineînţeles, cu "darul" cuve­nit. Dar până la acest ultim moment mai era de trecut încă o etapă, pe care locotenent colonelul Sică a şi parcurs-o, chiar dacă pentru asta a trebuit să facă pe prostul. La câteva zile după ce medicul centrului trecuse un alt diagnostic în fişa de evidenţă a lui Răducan, nea Sică s-a dus iar la doctor şi i-a spus că nu pricepe ce scrie în fişă. În plus, a mai susţinut că, pentru mai multă claritate, ar fi bine să treacă numele îmbârligat al bolii chiar pe livretul militar al subofiţerului. Cerere care i-a şi fost îndeplinită.

Ziua cea mare a fost stabilită pentru 5 iunie 1988. Nea Sică l-a chemat pe Răducan la el în birou şi i-a înmânat livretul pe care era menţionată scoaterea sa din evidenţele militare. I-a dat actul şi, după cum se înţeleseseră, omul i-a adus banii: cinci mii de lei. Erau hârtii de o sută, din cele albastre, despre care pe atu­nci se spunea că sunt "legitimaţiile de serviciu ale lui Nicolae Bălcescu". Suma era împărţită în două teancuri băgate în plicuri, care au ajuns într-un sertar din biroul colonelului. Subofiţerul şi-a primit livretul militar. Restul şpăgii, inclusiv cele 20 de kilograme de carne, urma să fie oferit mai târziu, în cadru privat, cum s-ar zice acum, în zilele noastre. Că doar nu era să vină cu paporniţele chiar acolo la serviciu. Dar, la scurt timp după plecarea subofiţerului, pe uşa lui Sică Rădulescu au intrat procurorii. Liniştit, omul savura o îngheţată. Care probabil i-a stat brusc în gât în momentul în care anchetatorii i-au comunicat "scopul vizitei". Intrat în panică, s-a luat cu mâinile de cap şi tot ce a mai reuşit să zică a fost "m-am nenorocit". După care a scos din sertar cele două plicuri dolofane.

Ulterior, în cursul anchetei, el a încercat să arunce vina asupra rezervistului Răducan. Adică a spus că acesta i-ar fi aruncat pur şi simplu plicurile în  sertar. Şi a fost atât de rapid, încât el însuşi n-a mai avut timp să reacţioneze în vreun fel. Apoi a întors-o, spunând că anchetatorii au intrat în biroul său la scurtă vreme după primirea banilor, astfel încât n-a mai avut timp să-şi anunţe colegii despre acea întâmplare. Apărări subţiri, pe care procurorii le-au demontat rapid. Din procesul-verbal de flagrant reieşea că procurorii militri au intrat în biroul lui peste un sfert de oră de la primirea banilor. Oricum, timp suficient cât să fi anunţat pe oricine ar fi vrut el. Ceea ce nu clarifică procesul-verbal este cum au stabilit procurorii momentul cel mai bun pentru demascarea lui nea’ Sică. O fi fost vorba despre vreun CI-ist care şi-a băgat coada şi a aflat de învârtelile şefului? Ori poate că subofiţerul însuşi o fi avut nişte mustrări de conştiinţă că a dat mită? Cert este un singur lucru. După flagrant a urmat o anchetă laborioasă, continuată cu un proces care s-a încheiat abia la sfârşitul lunii februarie 1989. În textul sentinţei, magistraţii militari au menţionat că "la individualizarea pedepsei trebuie să se aibă în vedere gravul pericol social al faptelor penale săvârşite şi de împrejurarea că inculpatul este un cadru activ al armatei noastre, având calitatea de ofiţer superior cu funcţie de răspundere la Centrul Militar Argeş". Iar sentinţa a fost pe măsură. Locotenent colonelul Sică Remus a fost condamnat la patru ani de puşcărie pentru luare de mită. Plus încă un an pentru fals intelectual. Conform legii, a avut de executat pedeapsa cea mai mare, cea de patru ani.  

Acum, la două decenii de la acea întâmplare, ne putem da seama că falsurile în acte care, acum, în zilele noastre, îi duc în libertate pe puşcăriaşii cei mai pe­riculoşi, nu sunt nici măcar ele nişte invenţii ale epocii postdecembriste. Iar "ingineriile" birocratice care l-au scos pe Serghei Gorbunov de după gratii nu sunt cu nimic mai prejos decât manopera care l-ar fi putut scăpa pe Răducan de "concentrări". Totuşi, există o mică deosebire: cea pusă la cale de nea Sică a eşuat lamentabil. Pe când cele din zilele nostre reuşesc aproape fără excepţie. Iar atunci când sunt descoperite, cei care le execută încep să se vaite pe toate drumurile că sunt nişte victime acuzate pe nedrept de încălcarea unor legi care, oricum, nici nu sunt prea greu de "sărit". 

×
Subiecte în articol: special militar evidenţă sica sic