Sportivii au omagiat Conducătorul

Sărbătorită în România încă din 1890, Ziua Internaţională a Muncii şi-a pierdut, o dată cu trecerea timpului, semnificaţia iniţială, comuniştii re­u­şind să-i deturneze sensul şi să o transforme într-un mijloc de propagandă proletară.

În anii premergători Revoluţiei din decembrie 1989, paroxismul atinsese cote maxime, toate activităţile organizate cu acest prilej fiindu-i dedicate "iubitului con­du­că­tor şi ilustrei sale soţii".

La 1 mai 1989, ziarul Sportul a apă­rut în opt pagini, dublu faţă de o zi obişnuită, fiind consacrat aproape în totalitate măreţelor reali­zări ale Epo­cii de Aur. Extraordinara performanţă realizată de echipele feminine de handbal Ştiinţa Bacău şi Chimistul Râm­nicu-Vâlcea, care reuşiseră cu o zi înainte să câştige Cupa Cupelor, res­pec­tiv Cupa IHF, nu a fost coside­rată demnă de prima pagină, astfel încât cronicile celor două finale şi-au găsit loc abia în ultima pagină. În schimb, participarea lui Nicolae şi a Elenei Ceauşescu la adunarea festivă consacrată zilei de 1 Mai a acaparat deschiderea de ziar, articolul de fond neuitând să amintească de împlinirea a 50 de ani de la marea demonstraţie patriotică, antifascistă şi anti­răz­boinică din 1939, la organizarea căreia cei doi "tovarăşi" avuseseră, bineînţeles, o con­tri­bu­ţie determinantă.

Daciada, competiţie atât de dragă lui Nicolae Ceauşescu, a avut rezervate spaţii largi, mai ales că această adevărată Olimpiadă a sportului ro­mâ­nesc, ajunsă între timp la a şasea ediţie, fusese creată cu 13 ani în urmă, "la strălucita şi generoasa iniţiativă a secretarului general al partidului".

Ceauşescu se pricepea la toate, inclusiv la sport, iar succesele inter­na­ţi­o­na­le ale gimnaştilor, atleţilor, canotori­lor, hand­ba­liş­tilor şi fotbaliştilor noş­tri nu ar fi fost posibile fără indicaţiile pre­ţioase pe care acesta le dădea. Iar săr­bă­toa­rea de 1 Mai era prilejul perfect ca marii noştri performeri să-şi mani­feste recunoştinţa faţă de "grija părintească a tovarăşului Nicolae Cea­u­şescu, a tovarăşei Elena Cea­u­şescu, fără de care nu şi-ar fi putut pune în valoare talentul şi price­pe­rea, pentru a contribui astfel, ală­turi de colegii de gene­ra­ţie, la dezvoltarea patriei iubite, România socialistă".

În 1989 îi venise rândul gimnastei Daniela Silivaş, triplă campioană olimpică la Seul, să mul­ţu­mească în paginile ziarului parti­dului şi statului pentru minunatele condiţii de care beneficiau sportivii noştri. Inutil să mai spunem că asemenea texte nu aparţineau sportivilor, ci erau scrise în redacţie.

Jurnalistul Emanuel Fântâneanu, care în 1989 era angajat la Sportul, îşi aminteşte cum erau pregătite numerele omagiale ale ziarului. "Totul nu era decât rutină. Aveam colegi care se pricepeau foarte bine să scrie astfel de texte, pe care le semnau cu numele unor sportivi în vogă. Câteodată, aceştia nici măcar nu erau anunţaţi că le apare semnătura în ziar. Nu puţine au fost situaţiile când se luau pur şi simplu textele din anii precedenţi, fără să se modifice nimic.

Dacă cineva ar avea curiozitatea să caute în colecţia ziarului, ar găsi texte identice de la un an la altul. De multe ori nu se schimba nici măcar paginaţia. În ceea ce priveşte cenzura, se mai întâmpla ca redactorul-şef să fie chemat pe la Comitetul Central cu paginile, înainte ca acestea să fie trimise la tipografie, dar asta nu era o regulă. Erau interesaţi mai mult de titluri şi de fotografii decât de conţinutul textelor", po­ves­­­teşte Emanuel Fântâneanu, azi membru în Comitetul Executiv al Asociaţiei Internaţionale a Presei Sportive.