x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Steaua şi Craiova, eliminate din Cupa Campionilor Europeni la volei

0
Autor: Vlad Ionescu 24 Ian 2009 - 00:00

Spre sfârşitul anilor ’80, voleiul românesc se afla pe o pantă des­cendentă, la fel ca mai toate jocu­rile de echipă de la noi. Perioada de glorie din deceniul şapte, când echipele naţionale erau nelipsite de pe podiumul Campiona­telor Mondiale sau Europene, devenise deja istorie, la fel şi cele cinci victorii obţinute de Ra­pid şi Dinamo în Cupa Campionilor Europeni, cea mai tare competiţie rezervată cluburilor.



Vârful fusese atins în 1966 şi în 1967, când, doi ani la rând, cele două mari echipe şi-au disputat finala. Chiar dacă, o dată cu trecerea anilor, performanţele începuseră să piardă din strălucire, România continua să aibă un cuvânt de spus pe plan interna­ţional.

În 1989, două echipe făceau legea în voleiul românesc: Steaua, la masculin, şi Universitatea CFR Craiova, la feminin. Amândouă câştigaseră titlul naţio­nal cu un an înainte şi participaseră în ediţia 1988-1989 a Cupei Campionilor Europeni, reu­şind să ajungă între cele mai bune opt echipe de pe continent. La Steaua jucau în acea vreme Petre Ionescu, Pompiliu Dascălu, Cornel Şoica, Mihai Pădureţu, Marian Constantin, Cristian Pentelescu, Valeriu Spânu, Cristian Schoberl sau Alin Stavariu, adică oameni de bază ai naţionalei, iar antrenor era Gyula Bartha, o fostă glorie a clubului din Ghencea. Militarii aveau drept obiectiv calificarea la turneul final, deşi nimeriseră într-o grupă grea, din care mai făceau parte temuta Panini  Modena (Italia), finalista ultimelor două ediţii, SV Hamburg (RFG) şi CV Palma de Mallorca (Spania). Chiar dacă în cele şase meciuri au jucat peste nivelul arătat în campionatul intern, ste­liştii nu au obţinut decât două victorii, ambele în faţa campioanei Spaniei, şi au ratat calificarea în "Final Four".

Unul dintre protagoniştii  acelor meciuri, Petre Ionescu, jucător care a îmbrăcat tricoul roş-albastru timp de două decenii, între 1972 şi 1993, îşi amin­teşte: "În perioada aceea, lucrurile începuseră să se schimbe şi în volei. În ţările capita­liste se băgau bani mulţi, echipele aduceau jucători străini, apăruse profesionismul şi se câştiga bine. Chiar dacă italienii  şi germanii progresaseră mult, cred că am fi putut să ne calificăm la turneul final. După mine, totul s-a decis la meciul de acasă cu Panini, care s-a disputat la Sala Agronomia. Am condus cu 1-0 la seturi, iar în cel de-al doilea era 14-11 pentru noi, când s-a în­tâmplat ceva care avea să ne dea cu totul peste cap. Un italian l-a scui­pat pe Pentelescu, iar acesta şi-a pierdut cumpătul şi i-a tras un şut în fund. Arbitrul a acordat ime­diat car­tonaş roşu şi ne-a pena­li­zat cu un punct. Din acel moment nu ne-a mai ieşit nimic şi am pierdut meciul. Dacă am fi câştigat, sigur am fi mers la tur­neul final".

În acei ani, Steaua, ca şi Dinamo, repre­zentau o atrac­ţie pentru ma­jo­ritatea spor­tivilor. Cine ajungea la unul dintre cele două mari cluburi bucureştene putea spune că s-a aranjat pe viaţă. Avea şansa să-şi încheie cariera aici, primea grad şi beneficia de toate avantajele pe care le confereau apartenenţa la armată şi la miliţie. "Cei mai mulţi dintre noi eram înca­draţi în ar­mată. Eu, ca maior, aveam o soldă de 4.500 de lei pe lună. Prime sau alte stimulente nu prea aveam. Doar la derby-urile cu Dinamo ni se mai dădea ceva, dar nu mai mult de 1.000-2.000 de lei. Cel mai bine câştigau însă jucătorii de la Ex­plorări Baia Mare, pentru că erau angajaţi ca mineri. Pe hâr­tie noi eram amatori, dar ne pregă­team ca nişte profesionişti. Făceam câte două antrenamente pe zi şi în 11 ani nu cred să fi avut mai mult de patru zile liber. Din păcate, echipa s-a spart repede după Revoluţie, când jucăto­rii au putut să plece în străinătate, unde câştigau mai bine. Alte generaţii la fel de bune nu au mai putut să crească, pentru că nu au mai existat modele, tine­rii nu au avut de la cine să înveţe. Abia când vezi ce se întâmplă în ziua de azi îţi dai seama cât de profesionişti eram noi pe vremea aceea", spune cu regret Petre Io­nescu.

La feminin, sistemul de desfăşu­rare a Cupei Campionilor Europeni era diferit. În sferturile de finală, Universitatea CFR Craiova a avut parte de cel mai greu adversar posibil, echipa italiană Olimpia Teodora Ravenna, adică deţinătoa­rea trofeului. Chiar dacă au fost eliminate, oltencele au realizat o performanţă extraordinară, impu­nân­du-se în cel de-al doilea joc, la Craiova, cu 3-1, după ce îl pierduseră pe primul cu 3-0. Autoarele acestei isprăvi au fost Mirela Zamfir, Ioana Cotoranu, Carmen An­ghel, Tanţa Drăgoi, Monica Şuş­man, Mirela Cazangiu, Cristina Buzilă, Mirela Neculiţă şi Mirela Bojescu. Antrenori erau Ioan Constantinescu (principal) şi Adrian Cotoranu (secund), nimeni altul decât soţul Ioanei Cotoranu. Ca şi în cazul Stelei, majoritatea jucă­toarelor erau componente ale lotului naţio­nal. Toate făceau facultatea, acesta fiind şi unul dintre principalele motive pentru care veniseră la Craiova. "Nu jucam pentru bani, ci de plă­cere şi pentru onoare. A noastră, a oraşului, a ţă­rii. Posibilitatea de a urma o facultate conta foarte mult. Eu eram studentă la Construcţii, la sub­ingineri. Majoritatea fetelor lo­cu­iau la că­minul Medicinei. Viaţa noastră se împărţea între sport şi cursuri. Profesorii erau ceva mai înţele­gători, beneficiam şi de scutire de pre­zenţă în anumite perioade sau de sesiune deschisă. Alte avantaje nu aveam. Ba, să nu mint, clubul m-a ajutat să obţin repartiţie pentru apartament, pe care apoi l-am achi­tat integral", îşi aminteşte Ioana Cotoranu.

Soţul ei, Adrian Cotoranu, cel care avea să devină după puţin timp antrenor principal, o completează: "Erau alte vremuri. Spor­tivii aveau siguranţa locului de mun­că, aveau casă, erau respectaţi. Toate astea contau foarte mult. Jucă­toarele erau angajate şi mai primeau pe lângă salariu o indemnizaţie de efort de 500 de lei pe lună. Se mai scoteau ceva bani din materialele promo­ţio­nale care se vindeau la meciuri. Pe vremea aceea, sala era plină, la jocu­ri­le echipei noastre veneau cam 2.000 de spectatori, iar paza era asi­gurată de miliţieni călare, exact ca la meciurile de fotbal ale «Craiovei Maxima»". Echipa Universităţii s-a destrămat şi ea după 1990, când majoritatea jucătorelor au semnat cu echipe din străinătate.
Citeşte mai multe despre:   special,   două

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de