Stelistul din garnizoana partidului

Grandomania lui Nicolae Ceauşes­cu din ultimii săi ani de viaţă avea să atingă şi domeniul sportului. Deşi colaboratorii săi apropiaţi din acele vremuri nu l-ar putea descrie drept un împătimit al acestui fenomen de masă, "cel mai iubit fiu al poporului" a intuit rapid capitalul de imagine pe care îl putea aduce acest sector, aşa că a tras de mai multe ori sforile din umbră, în funcţie de interesele de moment.

Primul moment în care o decizie de-a lui Nicolae Ceauşescu a influen­ţat în mod direct sportul românesc
s-a consumat în 1984, când conducă­torul statului a decis să nu respecte ordinele venite de la Moscova pe adresele tuturor statelor membre ale Tratatului de la Varşovia şi a permis delegaţiei României să participe la Jocurile Olimpice de la Los Angeles. Profitând din plin de absenţa URSS, dar şi a RDG, România avea să se claseze pe locul doi în clasamentul general pe medalii, cu 53 de medalii, din care nu mai puţin de 20 au fost de aur, 16 de argint şi 17 de bronz!

Fotbalul a fost însă domeniul spor­tiv cel mai bine marcat de influenţa, fie şi indirectă, a lui Nicolae Ceau­şescu. La începutul anilor ’80, Sportul Studenţesc intra sub directa oblăduire a UTC, organism condus pe atunci de Nicu Ceauşescu. Cu aprobarea tacită a tatălui său, Nicu Ceauşescu reuşeşte să-l aducă în vara lui 1983 pe Gheor­ghe Hagi la echipa din Regie, deşi viitorul jucător de legendă al naţio­nalei României fusese deja legitimat de cea mai în formă echipă a momentului, Universitatea Craiova.

Un an mai târziu, din vara lui 1984, fiul cel mare al "Cârmaciului", Valentin Ceauşescu, se implica tot mai mult în conducerea Stelei, fiind una dintre piesele de bază fără de care performanţele "militarilor" din anii ’86-’89, timp în care "roş-albaştrii" au cucerit Cupa Campionilor, Supercupa Euro­pei şi au mai disputat o semifinală şi o finală ale aceleiaşi competiţii, n-ar fi fost posibile. Folosindu-se de numele tatălui său, dar şi având puterea să ofere avantaje materiale mult peste câştigurile celorlalte cluburi, Valentin a reuşit să atragă în Ghencea nume sonore de la alte echipe.

Cel mai mare abuz s-a consumat însă în primăvara lui 1987, când Hagi, împrumutat de la Sportul doar pentru a juca în Supercupa Europei contra lui Dinamo Kiev, marcând unicul gol, avea să nu mai revină niciodată în Regie, deşi un transfer definitiv al său nu a fost practic niciodată realizat! Nimeni nu avea însă curajul să conteste deciziile adoptate în favoarea Stelei, ştiindu-se că echipa era "patronată" de Vali Ceau­şescu, care se consulta în toate deciziile cu Nicolae Ceauşescu şi fratele acestuia, generalul Ilie Ceauşescu.

De altfel, Steaua era clubul de inimă al întregii familii Ceauşescu. Fără să fi iubit fotbalul în mod special, Nicolae se simţea legat de "militari" prin faptul că aceştia reprezentau clubul Ar­matei, ori aceasta era instituţia în cadrul căreia şi-a început de fapt ascensiunea politică în anii ’50.

Ridicolul absolut al privilegierii acestui club s-a atins în 1988, în finala Cupei României cu Dinamo (1-1), când elevii de atunci ai lui Anghel Iordănescu au plecat de pe gazon, după ce Valen­tin Ceauşescu, nemulţumit de nevali­darea golului victorios al lui Balint cu un minut înainte de finalul meciului,  i-a făcut un semn lui Constantin Dănilescu. Deşi regulamentar trebuiau să piardă cu 0-3, steliştii s-au trezit cu trofeul adjudecat după o şedinţă a Comitetului Politic Executiv.

După evenimentele din decembrie ’89, Steaua a renunţat la acest trofeu în favoarea lui Dinamo. "Valentin Ceauşescu a făcut un semn şi Ilie Ceauşescu mi-a ordonat să scot jucătorii de pe teren. Eu nu am ascultat ordinul, m-am opus cât am putut. Atunci, Valentin a coborât, i-a făcut un semn lui Dănilescu, iar acesta le-a comunicat jucătorilor decizia luată. Nu a fost o decizie corectă renunţarea la trofeu în 1990. Când s-a luat această măsură, eu nu eram în club, ci domnul Gaţu. Ulterior am aflat de la An­ghel Iordănescu despre decizia returnării trofeului", şi-a amintit fostul comandant al clubului, Nicolae Gavrilă.