Trei zile de vineri

Cu numai două săptămâni înainte de 22 decembrie 1989, ziua fugii cuplului Ceauşescu de la Comitetul Central, la Paris s-a ţinut cea mai importantă manifestare literară românească organizată până atunci în Franţa. Era consacrată poeziei din România, dar nici un poet nu putuse veni din România. Am făcut atunci, pentru Radio Europa Liberă, o cronică intitulată "Cineva se teme de scriitori".

Nu ştiam atunci, fireşte, de unde să fi ştiut?!, că frica de scriitori avea să dispară în România atât de curând, după doar două săptămâni, când tot într-o zi de vineri un poet avea să spună la televizor "Dictatorul a fugit".
Iată această cronică de acum 20 de ani despre un eveniment de care românii din România n-au aflat de­cât de la Radio Europa Liberă şi de la Radio France Internationale: "Meseria mea e libertatea" - sunt cuvintele poetului Mircea Dinescu.

Le-am auzit, rostite chiar de Mircea Dinescu, vineri seara, la Centrul cultural  "Georges Pompidou" din Paris, unde a avut loc, pe parcursul a mai mult de şapte ore, cea mai importantă manifestare literară românească organizată până acum în Franţa.

A fost găzduită de Centrul "Georges Pompidou" în cadrul "revistei vorbite", o tradiţională şi foarte prestigioasă modalitate practicată aici de informare şi dezbatere culturală. Intitulată "Ziua poeziei din România", această ediţie a "poeziei vorbite" s-a aflat în mod excepţional sub patro­najul ministrului Culturii din Franţa, Jack Lang. O idee despre interesul tre­zit de acest eveniment se poate face, presupun, şi din următoarele două amănunte. Primul: în sală se afla, aşe­zat în rândul dintâi şi aplaudând frenetic, nu exagerez, frenetic, nimeni altul decât Cioran. Retrasul, însinguratul, secretul scriitor şi filozof "Sioran", cum îi spun francezii.

Al doilea amănunt: special pentru a înregistra această manifestare, la Paris a venit o echipa de la o importantă reţea de televiziune din Germania occidentală, iar filmul pe care l-a realizat se va difuza chiar în această săptămână. Câteva milioane de telespectatori vest-germani vor avea prin urmare posibilitatea să urmărească şi ei, în rezumat, desigur, "ziua poeziei din România", "revista vorbită" de vineri seara de la Centrul "Georges Pompidou" din Paris.  

Aşadar, spunea acolo Mircea Dinescu, "meseria mea e libertatea". Nu, să nu ne tulburăm, Mircea Dinescu nu a venit la Paris. Totul este "în ordine" în ce-l priveşte. O anumită ordine, bineînţeles. Noua ordine, ordinea re­voluţionară. În virtutea ei, a acestei ordini de tip nou, ca şi a ordinelor ce decurg din ea, Mircea Dinescu e în continuare arestat la domiciliu, iar după unele informaţii se pare că numărul celor însărcinaţi "să-i asi­gure securitatea" ar fi tot crescut în ultima vreme, ajungând la 16. 16 oameni care iau un salariu, probabil că bunicel, de pe urma unui singur poet, de fapt numai pentru a-i ţine urma, nu este deloc o situaţie banală. Nimeni nu poate îndrăzni să spună că în România poeţii nu sunt preţuiţi, că nu sunt înconjuraţi cu toată grija şi cu toată atenţia, că nu sunt chiar şi "va­lorificaţi". Fericită ţara în care un singur poet asigură 16 locuri de muncă!

Şi ce muncă!  Mai plăcută, în orice caz, decât pe câmp, decât într-o fa­brică sau pe şantierul vreuneia dintre "marile ctitorii". Mai plăcută şi ofe­rind, în plus, şi şansa unei anumite ce­lebrităţi. "Misia" e "misie", cum zicea Pristanda, dar tot el spune "Altele am eu în sufletul meu, dar de! N-ai ce-i face: famelie mare, renumeraţie după buget mică". Şi se mai gândeşte omul şi la viitor, fie că e tânăr, fie că se apropie de pensie.

Mai ales când, spre exemplu, vede - când aude, mai bine zis - că în Ce­hos­lovacia scriitorul Vaclav Havel, in­terzis vreme de 21 de ani, închis timp de cinci ani, şi el înconjurat cu toată atenţia de care este capabil un regim to­talitar comunist, ajunge să fie can­di­dat la funcţia de preşedinte. Al sta­tu­lui, nu al Uniunii Scriitorilor. Şi asta la numai câteva luni după ce secretarul general al partidului comunist ce­hoslovac spusese despre el că este "un zero". Un secretar general care, tot nu­­mai la câteva luni după ce făcuse această afirmaţie prin care va intra, poa­­te, în istorie, nu mai nici secretar ge­­neral şi nici măcar membru de partid.

O fi "misia" "misie", dar te gândeşti. La ce? De pildă, la o biografie ro­man­ţată a celui pe care îl păzeşti, la nişte memorii, la un jurnal intim în care să-i notezi fiecare gest, fiecare vorbă, fiecare mişcare. Şi nu e, atunci, un ade­vărat noroc să ai de-a face cu poeţii? Nu sunt ei adevăratele valori na­ţionale? Nu de aceea sunt atât de straşnic păziţi?

Fiindcă la Paris, la "ziua poeziei din România", nu doar Mircea Dinescu nu a venit. Nu au venit nici ceilalţi poeţi din a căror operă s-a citit şi despre a căror operă s-a discutat. Cu toate că au fost toţi invitaţi. Din vreme invitaţi. A fost invitată Ana Blandiana, a fost invitat Ştefan Augustin Doinaş, a fost invitată Ileana Mălăncioiu, a fost invitat Dan Deşliu, a fost invitat Gellu Naum, a fost invitat Mircea Cărtărescu, a fost invitată Mariana Marin, pentru a da numai câteva nume. Dar dacă au fost fizic absenţi, toţi aceşti poeţi au fost însă prezenţi prin opera lor.

Iar Mircea Dinescu a fost prezent şi prin vocea lui. Unul dintre cele mai emoţionante momente  ale "revistei vorbite" de la Centrul "Georges Pompidou" a fost difuzarea ultimei convorbiri telefonice obţinute din străinătate cu Mircea Dinescu. O convorbire pe care a avut-o cu el, în ziua de vineri 17 martie 1989, Alexandru Papilian, de la Paris, de la Radio France Internationale. Era la trei zile după ce poetul fusese dat afară din redacţia revistei România literară, unde lucra. Era chiar ziua când îi apăruse, în coti­dianul francez Libération, pe două pagini, interviul în care Mircea Dinescu descria, cu talent şi curaj, situaţia din România.

Şi avea să fie ultima zi când s-a mai putut vorbi cu poetul la telefon. Cu această ocazie a rostit Mircea Dinescu propoziţia sub al cărei semn simbolic s-a desfăşurat acum, după aproape nouă luni, "ziua poeziei din România" de la Centrul "Georges Pompidou".

"Meseria mea e libertatea" - am ­zit rostind, vineri seara, la Paris, vocea poetului Mircea Dinescu, întemniţat la Bucureşti, în propria-i casă. Un pa­radox? Nu; o realitate. O realitate ce ne aduce aminte încă o dată că în România libertatea stă după gratii.

După două săptămâni, la 22 decembrie, Mircea Dinescu avea să anunţe la televiziunea română fuga lui Ceau­şescu. Era, printr-o bizară coincidenţă, tot într-o vineri.

Trei zile de vineri din anul 1989 ce aveau să marcheze, cu un sigiliu de ne­şters, biografia poetului - ziua apariţiei  interviului din Libération, ziua manifestării de la Centrul "Geor­ges Pompidou", ziua căderii re­gi­mu­lui comunist din România. Atunci, în urmă cu 20 de ani, nu re­marcasem această coincidenţă. Azi pare iz­bi­toare. Cu atât mai mult cu cât scriitorii s-au "normalizat", nimeni nu se mai teme de ei.