x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Treninguri şi metraje

0
Autor: Eliza Dumitrescu 05 Ian 2009 - 00:00

În ultimii ani ai deceniului opt, ca să te îmbraci nu aveai prea multe alternative. Erau în primul rând confecţiile produse în ţară, în serie, astfel încât dacă locuiai în Corabia tot aveai şansa de a găsi în dulapul cuiva din Sighetu-Marmaţiei un pulover sau o geacă identice.



Oamenii purtau foarte mult tre­ninguri făcute în ţară la Caracal, la Tricodava şi Crinul din Bucureşti, la Arad, la Mo­tru, la Paşcani. Nostalgia lumii libere se trăda prin imprimeuri fără semnificaţie clară, dar în vocabule ce semănau a engleză. Se mai practica aproximarea unor mărci şi sigle de afară. Mama stătea în casă în trening, copiii se jucau prin faţa blocului în trening. Tatăl ieşea cu pas sportiv în trening, la cumpărături, era uniforma de timp liber.

Pentru perioadele mai reci, gospodinele erau dotate cu un arsenal întreg de andrele, bobine de lâniţă, lână, pna, celofibră, polia­midă şi mohair şi cu modele de croşetat şi împletit care de care mai elaborate (bob de orez, unul pe faţă, unul pe dos). Se croşeta şi în orele de lucru, la cozi, se învăţa croşetatul la şcoală în orele de lucru manual, se croşeta, în lipsă de alternative, pentru omorârea timpului liber. Era o preocupare foarte puţin nocivă social, la fel ca şi împletitul goblenurilor.

O alternativă la serie erau şi hainele făcute pe co­mandă, la case de modă sau la croitori. Re­cur­geau la această soluţie intelectualii, cadrele, dar şi ţăranii. Croitorii erau de multe ori persoane care "lucrau" pentru o clientelă stabilă după pro­gra­mul normal de muncă. Materialele, de prove­ni­enţă românească, puteau fi procurate de la nu­me­roasele magazine de stofe, ţesături, pânzeturi.

Industria textilă era un domeniu prioritar, existau numeroase filaturi şi fabrici de textile: Textila Calafat, Întreprinderea de Textile Timişoara, fabricile de la Azuga, Sibiu, Ploieşti. Dintre numeroasele magazine care comercia­lizau materie primă pentru croitorii amatori a mai rezistat unul, în Bucureşti. Interesant este că, şi la 20 de ani de la Revoluţie, micuţul magazin întreţine parteneriatul cu primul său furnizor impasibil la salturile istoriei.

Doamna Ecaterina Brătoi-Purcaru se ocupă de magazinul Lâna de Aur din centrul Bucu­reştiului încă din anii ’80, când lucra acolo ca gestionară. Acum este patroana firmei. Nu­mele firmei există din anul ’58, la fel şi sigla şi designul, din câte îşi aminteşte doamna. Încă de la început, când magazinul aparţinea unui evreu pe nume Winter, marfa de pre­dilecţie au fost metrajele. Apoi magazinul a fost naţionalizat, "trecut" la Textila 2. Furnizorul tradiţional al negoţului de pe Victoriei nr. 31 e o fabrică de stofe din Ploieşti, fondată în 1886. "Dinainte de Revoluţie, Lâna de Aur era renumit pentru stofele de lână de la Doro­banţul Ploieşti, care a rămas un brand cunoscut până acum, iar noi, şi astăzi, mai vindem stofele lor. Mai vindeam şi mătase naturală de la Mătasea Populară, care s-a desfiinţat, de ase­menea, şi metraje de la Borangicul, care s-a închis şi el. În momentul de faţă nu mai avem din producţie internă decât stofele de la Dorobanţul, la capitolul metraje. Înainte de ’89 am mai lucrat şi cu fabrica Carpatex, fa­brică de stofe din Sibiu care nu mai există nici ea."

Magazinul avea clientelă stabilă, din toată ţara: "Clientela era din toată ţara, cum este şi acum. Şi acum ne caută oamenii. Vin şi de afară, dintre românii plecaţi. Veneau şi vin şi acum medici, clienţi de la Parlament, profesori.

În anii ’80 veneau şi ţăranii şi muncitorii, pentru că posibilităţile erau altele. Acum nu îşi mai permit sau sunt mai interesaţi de con­fecţiile care au invadat piaţa. Calitatea lor e o altă discuţie : marfa din «Europa», chinezăriile, costumele de gata la şapte–opt milioane..." În timp ce depănăm amintiri, uşa se deschide, se închide, intră şi ies doamne la vârsta pensiei, mai elegante, mai simpluţe, pipăie stofele care umplu tejgheaua de jur împrejur, întreabă de preţuri.

"Vânzarea era mult mai mare până în ’90, ba chiar până în ’95, apreciază doamna Brătoi-Purcaru. Pot spune că vânzarea era chiar foarte mare în perioada ’88-’89. Poate şi din cauză că nu era piaţă. Nu aveau oamenii prea multe variante. Consider că acesta era motivul pentru care eram foarte solicitaţi. Acum pieţele, magazinele sunt pline de confecţii. Nu mai vine lumea din provincie ca înainte să ne cumpere nouă stofe de lână. Azi tinerele ne cer «jerse», «piersică», deşi sunt produse sinte­tice. Nu mai ştiu să aprecieze produsele naturale: lâna, pielea, mătasea. De la noi cumpără acum în special oamenii trecuţi de mult de 40 de ani. Tinerii merg azi mai mult după branduri chiar dacă hainele nu sunt întotdeauna de calitate. Pe ei îi impresionează o etichetă, un brand."

Doamna Brătoi-Purcaru e convisă că Do­robanţul, fabrica de confecţii din Ploieşti, cu o existenţă de peste 120 de ani, este, spre deosebire de mult trâmbiţatele mărci de haine din prezent, "un brand care nu păcăleşte, dă lu­cruri de calitate". "Uitaţi pentru cine lucrează, ne arată domnia sa un pliant al Dorobanţului, exportă în toată lumea: Germania, Marea Britanie, Suedia, Italia, Franţa." Pentru domnia sa, existenţa magazinului e strâns legată de stofele produse la Ploieşti: "Eu am luat marfă acum o lună de zile de la Dorobanţul, dar, din păcate, din câte am simţit, ei se vor desfiinţa. Spre marele meu regret, pentru că dacă Dorobanţul dispare probabil vom dispărea şi noi. Pe mine nu mă tentează să fac altceva. Nu mai există alţi furnizori în ţară care să ne asi­gure marfa de calitatea celei cu care ne-am obişnuit clienţii."

Producţia de ţesături româneşti pare să fi intrat după anul ’90 într-un declin accelerat, pentru a ajunge în prezent la moarte clinică. Iar Dorobanţul Ploieşti pare a fi ultimul bastion al stofelor de calitate. "Mai era «Lăpuşul», care nu avea marfă de o calitate extraordinară şi care s-a închis şi el. Acum mai vând doar ce mai au pe stoc. Azuga, unde era, de asemenea, o fa­brică de ţesături, e de mult închisă. Am sunat acolo şi mi-au spus că nici o cărămidă măcar nu a mai rămas din ea. Până în anii ’95 Dorobanţul, Braşovul şi Sibiul au produs cele mai frumoase stofe ale noastre." Iar doamna Brătoi-Purcaru, cum spune ea însăşi, este una dintre ultimii rămaşi din vechea gardă de negustori de stofe: "Colegii mei unii s-au pensionat, alţii au pierdut magazinele. Pe Calea Victoriei mai rămăsese din generaţia mea domnul Beni, care acum a închiriat spaţiul, unde a fost magazinul Ruxandra. Locul acesta, Calea Victoriei, înseamnă foarte mult pentru mine. Nu numai că lucrez, dar şi locuiesc aici de 50 de ani. Am locuit vizavi de Telefoane (Palatul telefoanelor – n.r.), dar mi-a ars casa la Revoluţie, şi acum locuiesc în Blocul teatrului. Iar Lâna de Aur există aici dintotdeauna. Iar eu, de când s-a născut ca spaţiu comercial, aici am lucrat, în acelaşi loc. Niciodată Lâna de Aur nu a fost în altă parte. După naţionalizare, magazinul a fost trecut la Textila 2, prin anii ’75, şi cum eu lucram acolo, după ce am plecat la Dunărea, am ajuns să fac comerţ aici pe Calea Victoriei, la numărul 31".

Nu e de mirare că legătura afectivă a doamnei Brătoi-Purcaru depăşeşte relaţia obişnuită cu un loc de muncă: "Îmi este foarte drag magazinul şi, chiar dacă au încercat mulţi să îl închirieze, am refuzat. Chiar în toamnă a venit cineva care a vrut să îmi dea banii pe stocul de marfă şi să îl închiriez, dar nu mă pot despărţi de el. Sunt legată de acest loc. Tot aşa, inima nu m-a lăsat să fac din el un magazin de lux. Toată viaţa mea e legată de Calea Victoriei. Consider că locul acesta îmi dă nişte energii pozitive. Vin aici, citesc presa, veniţi dumneavoastră să vă povestesc, vin clienţii, este un mod de a mă întreţine".
 La magazinul Lâna de Aur am citit printre rânduri povestea creşterii şi a decăderii industriei textile româneşti înflorite în comunism. Plăcile turnante ale istoriei s-au mişcat, au închis fabrici, magazine, au lăsat în urmă gesturi simple ca luarea măsurilor, trasarea cu creta a conturului pe o bucată de stofă, au deschis larg uşile magazinelor cu haine de gata grăbiţilor oameni ai prezentului.
 Dar am plecat ducând cu noi un privilegiu, acela de a fi luat parte la emoţia pe care numai un om care îşi iubeşte meseria şi locul unde a trăit frumos o viaţă o poate degaja atunci când îţi vorbeşte. Într-adevăr la numărul 31 sunt energii pozitive.
Citeşte mai multe despre:   special,   magazinul,   lâna aur

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de