x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Tudor Vornicu: "Ăştia spun că inima îmi bălteşte în sânge"

0
Autor: Oana-Maria Baltoc 02 Apr 2009 - 00:00
Tudor Vornicu: Arhiva personală Annie Muscă/
Vezi galeria foto


Acestea sunt ultimele cuvinte pe care teleastul Tudor Vornicu i le spunea realizatorului de televiziune Octavian Sava în noaptea dinaintea morţii.



La 63 de ani, după o viaţă de­dicată muncii în televiziune, Vornicu se stingea văzând cum fiecare dintre emisiunile sau programele pe care le-a adus pe micul ecran de-a lungul anilor este dată pe mâna altora. Avea să închidă ochii pentru totdeauna la 2 aprilie 1989, răpus de inimă rea, după cum mărturisesc cei care l-au cunoscut. "În '89 i se luaseră aproape toate emisiunile, «De la A la... Infinit», emisiunile de sâmbăta seara, programe pe care el le realiza. Se pare că Elena Ceau­şescu nu-l plăcea. Avea mult prea multă popularitate. Pentru că nu era o glumă atunci când se spunea că TVR înseamnă Tudor Vornicu şi Restul", spune Sava.

Părerea proastă care s-a format despre el în ultima parte a vieţii a fost construită şi de oamenii din inte­riorul televiziunii, care îl doreau plecat. Iubit sau invidiat, despre Tudor Vornicu, poreclit Mon Colonel, s-a vorbit întotdeauna ca despre un apropiat al Serviciilor Secrete. Pe­rioa­da în care a fost ataşat cultural la Am­ba­sada României în Franţa şi cores­pondent pentru Scînteia şi Agerpres este una dintre cele mai controversate din viaţa sa din acest punct de vedere.

Cea de-a doua soţie a lui Vornicu, Lucia Radu, care i-a fost alături în anii în care a lucrat la Paris, poves­teşte că şi-a dat seama că Tudor avea de îndepli­nit anumite misiuni. "Înain­te să plecăm în Franţa, a venit la mine un domn de la Ministerul de Externe şi, oarecum, mi-a făcut in­structajul. Eram singură acasă şi mi-a spus: «Uite ce este, tovarăşa Vornicu. Sunt anumite lucruri pe care dumneata nu le ştii şi pe care nu o să le ştii niciodată, dar eu trebuie să-ţi vorbesc despre anumite lucruri pe care trebuie să le faci sau să nu le faci. În primul rând, să nu-l întrebi nici­odată pe Vornicu ce face. Dacă este supărat, lasă-l să fie supărat. Nu-l enerva. Vrea să taci, taci. Vrea să taci două ore ca să scrie, fă-o. Trebuie să te comporţi ca un înger păzitor. Să-l protejezi, să nu-l forţezi. Are o res­pon­sabilitate prea mare, iar soţia trebuie să fie cea care îi asigură confortul». Nu am discutat cu fostul meu soţ pro­blema aceasta, a colaborării cu Se­curitatea. Nici el nu a vorbit cu mine vreo­dată despre acest lucru. Mai ales că domnul respectiv mi-a spus de la bun început să nu-l întreb nimic. Nici când vine de undeva, nici când pleacă. Şi aşa am făcut. Bineînţeles, mi-am dat seama că avea anumite sarcini de îndepli­nit. Importanţa lui, în proporţie de 90%, a fost de ziarist.Despre cât de importantă a fost cealaltă parte a activităţii sale, de 10%, nu am ştiut niciodată."

Octavian Sava povesteşte că prietenul său i-a mărturisit anumite lucruri legate de misiunile care i se încredinţau, dar este convins că nu a făcut poliţie politică. "Vornicu nu a fost ceea ce înţelegem noi acum prin securist. El a fost trimis la procesul lui Eichmann, în '61. A stat vreo şase luni în Israel, ca reprezentant al presei. Dar nici o notă trimisă de el nu a apărut în vreun ziar din România în acest timp. Şi asta pentru că era trimis acolo ca să afle din timp dacă România este implicată în vreun fel în povestea asta cu Eichmann. Chiar Vornicu mi-a mărturisit la un moment dat că se încurcase cu o traducătoare de acolo şi că obţinea înaintea tuturor textele şi comunica în ţară ce se întâmpla.

Tot legat de misiunile pe care le avea de îndeplinit, pe vremea când locuia la Paris, Tudor Vornicu a trebuit la un moment dat să-i însoţească pe soţii Ceauşescu într-o vizită în Ca­pitala Franţei. Mi-a povestit că Nicolae Ceauşescu nu a fost interesat de partea culturală şi a ales să viziteze o fermă, în vreme ce ea a acceptat să meargă la Luvru, dar fără să fi fost impresionată în vreun fel de ce a văzut. Vornicu a făcut drumuri şi în Spania, în timp ce era stabilit în Franţa. Pleca să-i ducă scrisori lui Santiago Carillo, şeful Partidului Comunist, personaj urmărit de Franco la acel moment. Sunt convins că în afară de activitatea aceasta pe plan extern, în legătură cu lucruri importante pentru ţară la momentul respectiv, Vornicu nu era omul care să facă turnătorii."

Octavian Sava a fost nevoit să plece din ţară chiar înaintea morţii lui Vornicu. După multe eforturi prin care a încercat să-i convingă pe securişti că va reveni în ţară după vizita pe care dorea să i-o facă fiicei sale în Canada, Octavian Sava a fost obligat să iasă la pensie. "Voiam să-mi vizitez copilul şi chiar dacă oferisem toate garanţiile că mă voi întoarce în ţară, nu au acceptat să-mi dea drumul până nu am ieşit la pensie. În seara dinaintea morţii i-am dat telefon lui Vornicu. Aveam numărul de telefon din rezerva lui de la Spitalul Fundeni. Se simţea foarte rău. Ultimele cuvinte pe care mi le-a zis au fost: «Ăştia spun că inima îmi bălteşte în sânge». Dimineaţă am fost trezit de un telefon şi mi s-a spus că a murit Tudor. Şi încă ceva. Nu cred că fac rău cuiva dacă povestesc acum, dar el avea o iubită în America. Iar ea a simţit că va muri cu ceva timp înainte. Nu cred în astfel de lucruri, dar aşa s-a întâmplat", povesteşte realizatorul.  

În rezerva de la Spitalul Fundeni, Vornicu era internat împreună cu un arab, dezvăluie Emil Lucaci, omul de încredere al teleastului. Colegul de rezervă era destul de important, avea legături cu ambasada, aşa că era păzit de doi miliţieni înarmaţi. Nu era o companie prea plăcută şi, spre mirarea lui Emil Lucaci, arabul dormea cu arma sub cap. "Nu ştiu exact de ce era internat acolo, dar bea whisky şi asculta muzică. Tudor Vornicu nu era prea încântat. Eu mergeam la el aproape în fiecare zi cu o mapă cu acte pe care trebuia să le semneze, pentru că nu a lăsat munca până în ultimul moment."

Despre celălalt pacient internat împreună cu Vornicu vorbeşte şi fratele regretatului teleast, Sergiu Vornicu, în biografia scrisă de jurnalista Annie Muscă. Aceasta a rămas convinsă că moartea fratelui său a fost legată, cumva, de compania dubioasă de care a avut parte în ultimele zile de viaţă.

Irina Margareta Nistor se numără printre cei care îl admirau pe Vornicu. Criticul de film îşi aduce aminte că prima oară l-a întâlnit faţă în faţă pe omul pe care spera să-l cunoască, într-un lift, în clădirea TVR: "Mi s-a părut extraordinar pentru că până atunci nu-l ştiam şi îl admiram de la distanţă, de la televizor. El a fost primul care mi-a încredinţat o rubrică în emisiunea sa,«La sfârşit de săptămână», un portret Simone Signoret". Criticul de film îşi aduce aminte de el ca de şeful ideal, dispus să împărtăşească tot ce ştie şi să-ţi dea mână liberă: "Era un profesionist impecabil, inclusiv în privinţa filmelor, gata să te susţină, să-ţi ia apărarea, ceea ce într-o epocă de laşitate era şi mai de preţ".

La 63 de ani, problemele cu inima pe care Vornicu le avea se agrava­seră. Se tratase inclusiv la doctorii din Baia Mare, dar prefera să nu vorbească despre suferinţa care îl apăsa. Pe la începutul lui martie şi-a făcut o serie de analize la Fundeni, pentru ca spre sfârşitul lunii să revină în spital, unde va rămâne până în ultima zi a vieţii sale.  

"Când am auzit că se internează, l-am întrebat dacă are probleme, mi-a spus că îşi face un control me­dical, ca tot omul. Nu voia să fie vi­zitat la spital. Singurul care a reuşit să-l vadă a fost Octavian Sava. Dacă îl întrebam cum se simte, îmi zicea că e mai bine şi că o să se întoarcă la serviciu în curând. Nu a fost să fie. Televiziunea a fost viaţa lui până la sfârşit. Şi pe patul de suferinţă mă suna de trei-patru ori pe zi ca să mă întrebe ce se întâmplă la serviciu, cine a sunat, să-mi amintească ce filmări avem. Ţinea totul în mână, nu avea linişte dacă nu se interesa, dacă nu ştia ce se petrece la birou", îşi aduce aminte cu tristeţe şi Katy Vasiu, secretara lui Vornicu.

Aparent mereu neobosit, Tudor Vornicu pierdea nopţi în şir mun­cind la emisiunile pe care tot el le pusese pe picioare. Nu avea stare, iar pregătirea programelor de Revelion îl secau de puteri. "Pentru el nu exista cuvântul imposibil. Ne spu­nea «Pe cai!» şi treceam la treabă. La programele complexe, cum erau cele de Revelion, stătea nopţi în­tregi la serviciu, pentru că se montau emisiunile. De multe ori îi spuneam să se ducă acasă, să doarmă, să se mai odih­nească. Refuza de fiecare dată. La fel de adevărat este însă faptul că dacă nu ar fi existat el să ne împingă de la spate, multe dintre emisiunile care au făcut istorie nu s-ar fi rea­lizat", spune Octavian Sava.

Despre colaborarea lui Tudor Vornicu cu Securitatea vorbeşte şi crainica Cristiana Bota, convinsă că omul pe care l-a admirat nu a făcut rău nimănui, chiar dacă ar fi lucrat pentru Serviciul de informaţii. "Se spunea, într-adevăr, despre Vornicu că ar fi colaborat cu Securitatea. Poate că a fost aşa, dar nu a făcut rău nimănui, niciodată. Venea în studiouri cu chipul lui de actor de ci­nema (de altfel, semăna uluitor cu Lino Ventura) şi ne mobiliza la eforturi deosebite cu expresia «Pe cai, copii!». Şi se muncea pe rupte, ştiind că rezulta un lucru de excepţie care purta semnătura Vornicu. Părea dur, dar se putea citi în sufletul lui."

A fost înmormântat la Cimitirul Bellu la 5 aprilie, ora 12:00. Iniţial, tre­buia ca înmormântarea să fie la 13:00, dar a venit o directivă de sus să se facă mai devreme. Se temeau că o să se calce lumea în picioare la cimitir. "A fost nebunie. Gemea ci­mitirul de oameni. Erau înghesuiţi de la capelă şi până la ieşirea din ci­mitir. Au venit toţi. Colegi, colaboratori, personalităţi din toate domeniile, artişti cu care a lucrat. Au venit din toate colţurile ţării ca să-i fie alături pe ultimul drum. Nu ştiu dacă au fost şi oameni ai Securităţii de faţă, aşa cum s-a vorbit, dar este posibil", îşi aminteşte ziua de 5 aprilie secretara, doamna Va­siu.

Iri­na Nistor a sperat ca moartea lui Vor­nicu să fie doar un zvon răs­pân­dit de profesionişti: "La înmor­mân­tare a fost enorm de multă lume, fii­ca lui, care aştepta un copil, femei frumoase care plân­geau de ţi se ru­pea inima, echipa lui, tulburată la ma­ximum, şi un tânăr foarte ingenios care a dat cu oţet florile de pe ne­număratele coroane ca să nu fie furate. Liliecii erau înfloriţi. Era floarea lui prefe­rată".


Tudor Vornicu, în delegaţie oficială, dând mâna cu preşedintele egiptean Gamal Abdel Nasser: Arhiva personală Annie Muscă

Tudor Vornicu, un nume sinonim cu Televiziunea română

Citeşte mai multe despre:   special,   tudor,   vornicu

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de