Ultima sărbătoare a Armatei Române nu s-a ţinut

În ultimul an al puterii comuniste, de Ziua Armatei nu s-a organizat vreo ceremo­nie specială. A fost încă un prilej de-a ridica în slăvi pe "tovarăşul Ceauşescu" şi per­sonalitatea sa a toate cunoscătoare. În cins­tea militarilor s-au tras 21 de salve de ar­ti­lerie. Dar şi acestea, tot din înaltul său ordin.  


ÎN LINIA ÎNTÂI A AGRICULTURII ŞI CONSTRUCŢIILOR
Semnificaţia zilei în calendarul lui '89 a fost descrisă, fireşte, printr-o mostră "din gândirea". "Aşa cum arăta tovarăşul Nicolae Ceauşescu: «Ca urmare a bătăliilor eroice purtate de ostaşii români şi sovietici, în numai două luni de la Victoria insurecţiei, întregul teritoriu al ţării a fost curăţat de armatele fasciste. Ziua de 25 octombrie, când a fost eliberată ultima localitate românească, a devenit simbolul naşterii armatei noastre noi - Ziua Armatei RSR.»". Doar că în ziua respectivă, cu altele-şi bătuse capul Nicolae Ceauşescu. Pregătirile pentru Congresul al XIV-lea intrau în linie dreaptă, astfel că Plenara Comitetului Central al PCR l-a reţinut la Ateneu.

Poate că nu întâmplător Ziua Armatei s-a scurs în total anonimat. În Occident, specialiştii în probleme româneşti comenta­se­ră de-a lungul anilor răcirea relaţiile dintre armata română şi comandantul ei suprem. Contabilizând motivele de nemulţumire, au conchis că în 1989, relaţia dintre Ceauşescu şi Armată s-a înrăutăţit dramatic. În ana­lizele occidentalilor, oastea română apărea ca prost plătită, slab echipată, cu personal in­suficient şi ofiţeri trecuţi în rezervă înain­te de termen. Pe militarii de carieră,  deprofesionalizarea forţelor armate, folosite "pentru necesităţile economiei naţionale" - adică la săpat de şanţuri şi cules re­colta - îi nemulţumea în cel mai înalt grad. Cu elevi de liceu, femei şi oameni ai munci din gărzile patriotice spera probabil Ceau­şescu să apere ţara de invazie. Pentru că ofiţerii de carieră şi militarii în termen erau ocupaţi cu strâsul recoltei.
RĂZBOIUL - CA ŞI PACEA, AL ÎNTREGULUI POPOR
Despre Nicolae Ceauşescu s-a spus că a fost un "profesionist al puterii". Propulsat la vârful politicii în vâltoarea anilor de după răz­boi, în mintea lui adânc s-a înşurubat credinţa că toate-s posibile. Anii '80 au fost epo­ca de glorie a "omului multilateral-dezvoltat", capabil să mânuiască utilaje compli­cate în fabrici şi uzine, să recite, să cânte, să pic­teze, şi, nu în cele din urmă, să-şi apere ţara cu arma în mână. Doar înşişi Ceau­şeş­tii, părinţii naţiunii, ajunseseră academicieni cu doar câteva clase primare! De ce n-ar fi şi minerul în stare să compună poezii, ori delicata studentă în litere să mâ­nu­iască ditamai puşca pentru apărarea pa­triei?

Festivalul "Cântarea României" dinamitase barierele între amatori şi profesio­niştii într-ale creaţiei de orice fel. În plan mi­litar, "Războiul Întregului Popor de Apărare a Patriei", doctrină apărută după ocuparea Cehoslovaciei în august 1968 de trupele Tratatului de la Varşovia, intenţiona să facă din fiece român un ostaş, indiferent de vârs­tă şi sex.

Noua doctrină militară care spu­nea că întregul popor trebuie să fie capabil de apărarea patriei a fost legiferată în de­cem­brie 1972, sub forma "Legii privind orga­ni­zarea apărării naţionale a Republicii So­cia­liste România". "Apărarea patriei, a su­ve­ra­nităţii şi independenţei naţionale, a uni­tă­ţii şi integrităţii sale teritoriale, în cazul unei agresiuni armate sau a unei acţiuni în­drep­tate împotriva cuceririlor re­vo­lu­ţio­na­re ale oamenilor muncii din Republica So­cia­listă România, se spunea în textul legii, es­te o datorie sfântă a fiecărui cetăţean ro­mân, bărbat sau femeie, indiferent de naţionalitate."

În România lui Ceauşescu, serviciul mili­tar era obligatoriu, atât pentru bărbaţi cât şi pentru femei. Începând cu 20 de ani băr­ba­ţii şi de la 18 femeile, serveau patria ca mili­tari în termen. Admişii şi admisele la facul­ta­te făceau armata la "termen redus". Bă­ie­ţii - nouă luni înaintea primului an de fa­cul­tate. Iar studentele se iniţiau în tainele tra­sului cu puşca pe durata studiilor. La Uni­ver­sitate, în trei ani din totalul de patru, câte o zi pe săptămână era alocată milităriei.

Tineri şi mai puţin tineri, bărbaţi şi f­e­mei, cu toţii trebuiau să participe la efortul de apărare a ţării. După 1968 au apărut şi alte forme de militărie, precum gărzile pa­triotice, formaţii de apărare locală an­tiae­riană şi formaţiuni de pregătire a ti­neretului pentru apărarea patriei.