Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Unul dintre principiile politicii externe a României, clamat în anul 1989 de Nicolae Ceauşescu, a fost desfiinţarea concomitentă a tuturor bazelor militare străine existente pe teritoriul altor state.
Practic, liderul de la Bucureşti s-a pronunţat pentru retragerea forţelor militare americane staţionate în anumite state NATO, a celor britanice şi franceze din RFG, precum şi a unităţilor sovietice existente în RDG, Polonia, Cehoslovacia (după 1968), Ungaria şi Bulgaria. Pe acest fond, Nicolae Ceauşescu încerca să speculeze în favoarea imaginii sale de politician o situaţie strategică impusă de URSS în anul 1958, care l-a avut ca principal autor pe Nikita Hruşciov.
Potrivit prevederilor Tratatului de Pace de la Paris (din 1948), URSS avea dreptul să menţină trupe proprii în România şi Ungaria atâta vreme cât statutul postbelic al Austriei nu era reglementat la nivel internaţional. Regimul sovietic de ocupaţie militară în România şi Ungaria avea ca scop declarat protejarea căilor de comunicaţii ale grupului sovietic de armate aflat pe teritoriul austriac.
La 12 martie 1955, Kremlinul a anunţat că acceptă anumite propuneri ale Guvernului de la Viena, iar în perioada 12-15 aprilie 1955 au avut loc la Moscova negocieri sovieto-austriece. Cu acel prilej, cancelarul Iulius Raab a acceptat propunerea sovietică privind impunerea unei stări de neutralitate pentru Austria în schimbul retragerii tuturor forţelor sovietice din Austria până la data de 31 decembrie 1955.
De asemenea, în cursul negocierilor s-a hotărât ca semnarea documentului final să aibă loc la Viena în ziua de 15 mai 1955. Reprezentanţii URSS au semnat Tratatul de Stat cu Austria la o zi după constituirea oficială a Organizaţiei Tratatului de la Varşovia (14 mai 1955). Acest lucru ne determină să afirmăm că autorităţile de la Kremlin au urmărit în mod premeditat menţinerea trupelor sovietice în România şi Ungaria după data de 15 mai 1955. Noul pretext pe care îl putea invoca Moscova era aderarea celor două state la Organizaţia Tratatului de la Varşovia.
Rezolvarea "problemei austriece" în primăvara anului 1955 poate ridica anumite semne de întrebare, deoarece, până în acel moment, Moscova nu manifestase intenţia de a accepta punctul de vedere comun al SUA, Franţei şi Marii Britanii referitor la retragerea tuturor trupelor străine din Austria înainte de încheierea unui tratat de pace cu Germania. În consecinţă, este posibil ca decizia respectivă să fi fost legată de dorinţa lui Nikita Hruşciov, exprimată încă dinainte de momentele "Viena-1955" şi "Varşovia-1955", de a reduce efectivele militare sovietice staţionate în RDG, Polonia, Ungaria, România şi Bulgaria. De asemenea, este posibil ca Gheorghe Gheorghiu-Dej să fi intuit încercarea liderului de la Kremlin de a-şi îmbunătăţi imaginea publică în Occident şi a acţionat în consecinţă. Astfel, acesta a semnat la Varşovia Tratatul de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală, apoi, după doar trei luni, l-a însărcinat pe Emil Bodnăraş să discute cu Nikita Hruşciov despre o posibilă retragere a trupelor sovietice din România (august 1955).
A fost luat prin surprindere liderul de la Kremlin de iniţiativa comuniştilor români? Se pare că da, însă Nikita Hruşciov nu a explicat în mod convingător motivul pentru care a avut o reacţie negativă violentă în momentul în care ministrul român al Forţelor Armate a abordat problema respectivă. Se poate presupune faptul că existaseră discuţii la Kremlin despre paşii care urmau să fie făcuţi pe plan diplomatic pentru detensionarea situaţiei internaţionale şi promovarea principiului coexistenţei paşnice în relaţiile cu Occidentul. În acel context, este posibil să se fi discutat în capitala URSS, printre altele, şi despre situaţia militarilor sovietici care staţionau în România. Oare a crezut liderul sovietic, în timpul vizitei sale în România (august 1955), faptul că românii au avut acces la informaţiile ultraconfidenţiale ale Moscovei? Oare românii încercau să le utilizeze pentru promovarea interesului naţional? Răspunsul s-ar putea găsi în arhivele de la Bucureşti sau Moscova.
În vara anului 1955, Gheorghe Gheorghiu-Dej a analizat corect avantajele de care ar fi beneficiat atât regimul său, cât şi liderul de la Moscova în disputa propagandistică pe care o aveau cu Occidentul. Totodată, se poate aprecia că, în acel caz, Gheorghe Gheorghiu-Dej a promovat şi interesul naţional al României. Prezenţa trupelor sovietice în ţară constituia o mare povară morală şi financiară, pe care naţiunea română era obligată să o suporte în numele unei ideologii străine de spiritul naţional.
Trupele sovietice au plecat din România în mod oficial în vara anului 1958, dar au lăsat pe loc muniţii, carburanţi, lubrefianţi, materiale speciale de marină şi obiecte. În anul 1971, se mai aflau în România 484 de vagoane cu muniţii de infanterie şi artilerie, 52 de vagoane cu muniţii pentru aviaţie, 9.844 tone de carburanţi şi 322,3 tone de uleiuri. Acestea aparţineau Forţelor Armate Unite ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia, care le-au preluat de la armata sovietică. De asemenea, Flota URSS din Marea Neagră avea în România, în acelaşi an, 21 torpile cu conuri de război, 337,1 tone muniţie de artilerie, 22 de vagoane a 10 tone de mine marine, 30 de grenade antisubmarine, 5.000 tone de păcură, 2.000 tone de motorină, 1.941 tone de petrol de aviaţie şi 120 tone de uleiuri.
Totodată, la Bucureşti şi-au desfăşurat activitatea diferiţi generali şi ofiţeri sovietici, până la încetarea existenţei Organizaţiei Tratatului de la Varşovia (1 iulie 1991). Aceştia au primit în scop propagandistic, începând din anul 1957, denumirea de specialişti militari.
În opinia noastră, renunţarea la sintagma "retragerea trupelor sovietice din România" - folosită în mod constant, înainte de anul 1989, în istoriografia românească şi în discursurile politice - în favoarea expresiei "plecarea armatei sovietice din România" se înscrie într-o nouă viziune privind evenimentele care au avut loc în Europa Centrală şi de Est în timpul Războiului Rece. Nikita Hruşciov a urmărit, încă din vara anului 1955, reducerea efectivelor militare sovietice, în contextul dezvoltării rapide a unei noi categorii de armă: racheta. Pentru a realiza o schimbare la nivel strategic, liderul de la Kremlin s-a sfătuit cu mareşalii G.K. Jukov şi R.I. Malinovski. În planul pe care aceştia l-au pus la punct după înfiinţarea Organizaţiei Tratatului de la Varşovia s-a prevăzut, printre altele, mutarea în URSS a mai multor unităţi sovietice care staţionau în RDG, Ungaria şi România. În consecinţă, în anul 1958 a existat nu doar un "caz românesc", ci şi unul est-german. La rândul său, o divizie sovietică a plecat din Ungaria în anul 1958, la ordinul Moscovei.
Începând din vara anului 1958, potentaţii regimului comunist din România (Ion Gheorghe Maurer, Gheorghe Apostol, Ion Coman, Constantin Olteanu ş.a.) au încercat să câştige popularitate susţinând, în diferite ocazii, faptul că Gheorghe Gheorghiu-Dej l-a convins pe Nikita Hruşciov să nu mai menţină trupe sovietice pe teritoriul României. În opinia noastră, este posibil ca autorităţile de la Bucureşti să fi dorit plecarea trupelor sovietice din România, însă liderul de la Kremlin a fost cel care a hotărât, în detaliu, când şi cum urma să se procedeze în acel caz. Nikita Hruşciov şi comandanţii armatei sovietice nu erau sentimentali sau candizi când se punea problema menţinerii unei presiuni politico-militare constante asupra inamicului declarat - NATO.
După plecarea trupelor sovietice din România, potentaţii regimului de la Bucureşti (inclusiv Nicolae Ceauşescu) au început să evite anumite declaraţii, în care ar fi recunoscut faptul că deţineau puterea politică şi economică în România tocmai pentru că fuseseră instalaţi în acele poziţii cu ajutorul Armatei Roşii. În altă ordine de idei, doar o simplă coincidenţă a făcut ca decizia din anul 1958, privind redislocarea trupelor sovietice existente pe teritoriul românesc, să fie aclamată şi aprobată sincer de poporul român. Motivele care au stat la baza acestei atitudini au fost cu totul diferite de scopurile strategice urmărite de Uniunea Sovietică. În plus, regimul de la Bucureşti s-a văzut obligat, în scurt timp, să aloce fonduri suplimentare pentru scopuri militare. Astfel, s-a acoperit golul lăsat de unităţile sovietice care au staţionat pe teritoriul românesc până în 1958. În acelaşi timp, au fost onorate obligaţiile pe care le avea România în cadrul Organizaţiei Tratatului de la Varşovia.
În concluzie, putem afirma faptul că nu a existat o putere militară care să forţeze trupele Armatei Roşii să se retragă din România. Acestea au plecat pur şi simplu, conform ordinului dat de la Kremlin, dar se puteau întoarce oricând dacă interesele Moscovei în Peninsula Balcanică erau periclitate. Posibila revenire a unităţilor sovietice în regiune nu ar fi fost pusă în pericol de armata română, deoarece România era stat membru al Organizaţiei Tratatului de la Varşovia. În plus, România nu avea graniţă comună cu statele membre ale NATO. În cazul declanşării unei ample acţiuni de rezistenţă antisovietice, autorităţile de la Bucureşti nu puteau să primească rapid un presupus ajutor militar din partea Occidentului. Totodată, riscau distrugerea totală a statului român de către armata sovietică.
Nu în ultimul rând, nomenclaturiştii Partidului Comunist Român au fost interesaţi să se menţină la putere fie din oportunism meschin (pentru a parveni), fie din convingere pentru idealurile comuniste (în cazul lui Nicolae Ceauşescu). În consecinţă, aceştia au păstrat orientarea ideologică pe care şi-au însuşit-o în tinereţe de la sovietici, unii dintre ei până în faţa plutonului de execuţie (25 decembrie 1989), alţii până în momentul dizolvării URSS (31 decembrie 1991).
