x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Versiunea povestită de Grigore Răceanu

0
10 Mar 2009 - 00:00

Contactul cu Gheorghe Apostol a fost făcut de către Mircea Răceanu (fiul meu), care era în acel timp consilier în Ministerul de Externe. Acolo l-a întâlnit pe Gheorghe Apostol, unde dânsul venise pentru rapoarte şi consultări cu ministerul, după ce se re­în­torsese din misiunile diplomatice ce le avusese prin ţările Americii Latine.



Ocazie cu care dl Gheorghe Apostol şi-a manifestat dorinţa de a se întâlni cu mine. Aceasta s-a petrecut prin luna noiembrie 1988 – dacă ţin bine minte. Punctul de reper al întâlnirii a fost stabilit pe platoul din piaţa expoziţiei – Expo-Flora – din Parcul Herăstrău. Parcurgând aleile lăturalnice din Parcul Herăstrău, am făcut împreună o scurtă analiză asupra situaţiei dezastruoase în care a fost adusă ţara de către clanul ceauşist în toate aspectele ei politice, economice, culturale, so­cia­le, calamităţi pe plan intern, cât şi dis­creditarea şi izolarea pe arena internaţională.

Tot la prima întâlnire am stabilit să ne vedem de două-trei ori pe săptămână tot în imensitatea Parcului Herăstrău, în locurile convenite. Cu acest prilej, Gheorghe Apostol m-a pus în temă cu iniţierea, ba chiar cu un început de organizare a unui grup de personalităţi de vază din viaţa noastră politică, cu trecut remarcabil pe plan naţional şi internaţional.

În acelaşi timp, mi-a prezentat nominal pe cei patru membrii ai gru­pu­lui: Alexandru Bârlădeanu, Corneliu Mănescu, Silviu Brucan şi Constantin Pârvulescu, care apoi, împreună cu noi doi – Gheorghe Apostol şi Grigore Răceanu – am format grupul celor şase semnatari ai scrisorii. Gheor­ghe Apostol m-a întrebat dacă ader la această acţiune, care ar putea avea urmări grele pentru noi, comportând chiar riscul vieţii. Am acceptat pe loc această conlucrare cu grupul.

Aşa a fost posibil ca în acele împrejurări politice extrem de grele să se constituie şi organizeze în ţara noastră primul grup de luptători din ca­drul partidului comunist, care, cu ris­cul pierderii vieţii, şi-au luat răspunderea de a redacta şi semna un document protestatar şi pe faţă împotriva nefastei politici duse de tiran şi acoliţii săi.

Eu nu cred că greşesc când consi­der că lupta  dusă pe faţă şi plină de curaj a grupului celor şase n-a fost zadarnică. Ba chiar socot că această formă de luptă a încurajat şi stimulat alte gru­puri de cetăţeni, intelectuali, mun­citori, ba chiar şi membri de partid să lărgească frontul de luptă împotriva despotului.

La una din întâlnirile de prin luna decembrie 1988, Gheorghe Apostol mi-a adus prima versiune a unei scri­sori deschise, ca să-i cunosc con­ţi­nutul, să-mi spun părerile şi să-i dau răs­punsul verbal şi în scris. Şi, după cât ştiu eu, acesta este începutul scri­so­rii şi nu acela propagat cu atâta aro­gan­ţă de dl Silviu Brucan, cum că dân­sul este iniţiatorul scrisorii, dând să se înţeleagă că fără domnia sa nici n-ar fi putut să apară acel document. D-lui Silviu Brucan trebuie să i se re­cu­noas­că deosebita contribuţie avută la re­dac­tarea ultimului text al scrisorii, la tra­ducerea în limbi străine şi di­fu­za­rea la posturile de radio şi presa internaţională. Între timp, am avut multe păreri, propuneri scrise şi verbale privitor la terminarea şi difuzarea scrisorii.

Una din frământările ce ne preocupa era şi a stagiului de vârstă a grupului nostru. Toţi eram trecuţi de 70 de ani. Unii chiar de 80. Problema se pu­nea dacă rămâneam numai la acest detaşament vârstnic de luptători sau ne extindeam aria de activitate şi la alte generaţii mai tinere, mai cu perspective de viitor?

Ne-am gândit să cuprindem în iureşul luptei şi personalităţi mai sin­gu­lare, cum erau: Dan Deşliu, Mircea Dinescu şi alţi mulţi intelectuali care au avut de suferit şi îndurat atâtea forme de batjocură şi teroare exercitată asupra lor de regimul de tortură şi fără de lege aplicat de turmentata progenitură ceauşistă.

Una din personalităţile de vază din viaţa politică a ţării a fost şi dl Ion Gheorghe Maurer, pe care voiam să-l cooptăm în planul de luptă al grupei celor şase. Însă, analizând cazul domnului Gheorghe Maurer şi rolul, poate determinant, ce l-a jucat în şedinţa comitetului central al partidului, când l-a propulsat pe cizmăraşul bâlbâit – poreclă ce o avea Ceauşescu în ilegali­tate –, s-a renunţat la această tentativă. De fapt, a fost o bună tranzacţie între cei doi, dar nu şi pentru ţară.

Am fost preocupaţi apoi şi de posiblitatea de a găsi o cale de a trimite scrisoarea în străinătate, pentru cu­noaş­tere şi difuzare. Acest ajutor nu putea fi obţinut decât prin concursul ambasadelor străine din Bucureşti. Acest impas a fost rezolvat de dl Silviu Brucan, care prin legăturile şi accesul ce-l avea la aceste ambasade, adre­sân­du-li-se, a găsit înţelegerea şi tot ajutorul necesar.

Toate aceste iniţiative şi forme organizatorice de luptă pentru traducerea lor în viaţă în răstimpul arătat le-am discutat cu domnul Gheorghe Apostol, la întâlnirile noastre de pe aleile Parcului Herăstrău. Fiul meu, Mircea, cunoştea în fond toată operaţiunea grupului celor şase, după cum ne cunoştea nominal pe fiecare dintre noi, precum şi programul nostru de a lărgi cadrul de cuprindere în acţiune şi a grupurilor de personalităţi din generaţiile mai tinere şi diferite profesiuni arătate înainte.

Dar, vai! Visurile noastre, planurile noastre de luptă au fost brusc curma­te de arestarea lui Mircea Răceanu la 31 ianuarie 1989.

Atunci am alertat imediat reţeaua grupului celor şase, sesizând, totodată, pericolul grav ce ne aştepta. Cel mai mare pericol plana asupra mea, având în vedere că Mircea era fiul meu. Ceauşescu, din a cărui dispoziţie se fă­cu­se arestarea, cât şi Securitatea pu­teau bănui că eu am cunoştinţă de ac­te­le lui de spionaj de care era acuzat şi să-mi facă o percheziţie în casă, să mă aresteze. Teama îmi era justificată şi prin faptul că aveam în casă şi o maşină de scris nedată în evidenţa Miliţiei.

La prima întâlnire cu Gheorhe Apostol, după arestarea lui Mircea, am convenit să ne schimbăm cu totul metodele de muncă şi locurile de întâlnire. Comunicările între noi să se facă numai verbal, din om în om, pe baza strictei conspirativităţi. Definitivarea textului scrisorii şi difuzara ei prin presă şi posturile de radio străine trebuia să se facă cu proximă urgenţă.

Aducerea la îndeplinire a acestei im­por­tante sarcini şi-a asumat-o dl Silviu Brucan, care s-a achitat în mod ono­rabil de misiunea avută. Subit, sur­prinşi de conţinutul scrisorii celor şase şi difuzarea ei în presa şi ra­dio­u­rile străine a derutat pentru moment Securitatea şi monolitul ceauşist. Asociind numele lui Mircea cu acela al tatălui său, semnatar al scrisorii, a scăzut în mare măsură credibilitatea opi­niei publice în justificarea mă­su­ri­lor luate de autorităţile statului îm­po­triva acuzaţiilor.

Mircea Răceanu, Infern ’89. Povestea unui condamnat la moarte, Editura Silex, Bucureşti, 2000
Citeşte mai multe despre:   special,   mircea,   gheorghe,   silviu brucan,   apostol,   scrisorii

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de