Viziunea lui Nicolae Ceauşescu despre apărarea suveranităţii României în cadrul Organizaţiei Tratatului de la Varşovia

Reuniunea de la Bucureşti a Co­mi­tetului Politic Consultativ al Organiza­ţiei Tratatului de la Varşovia (7-8 iulie 1989) a pus în evidenţă încă o dată faptul că Nicolae Ceauşescu nu accepta principiul comenzii militare unice în cadrul OTV.

Practic, liderul român a reluat propunerile sale din 1988 re­fe­ritoare la reformarea alian­ţei din care România făcea parte: Comitetului Politic Consultativ al OTV să se ocupe doar de aspectele politice ale alianţei; chestiunile militare să fie dis­cu­tate în cadrul unui Comitet Militar al Apă­rării; reorganizarea unor or­ga­nis­me militare din compunerea Co­­­man­damentului Forţelor Armate Uni­te. Prin măsurile respective, Nicolae Ceauşescu urmărea păstrarea ar­matei române sub comanda sa nemij­lo­cită.

Primele tentative ale lui Nicolae Ceauşescu de reformare a OTV da­tea­ză din anii '60 şi au avut ca scop protejarea României de posibilele in­gerinţe ale sovieticilor în politica de apărare a ţării. De exemplu, în şedinţa de la 11 septembrie 1968 a Prezidiului Permanent al CC al PCR s-a hotărât că "rezolvarea problemelor generale stabilite de comun acord, îndreptate spre întărirea capacităţii de apărare a statelor participante la Tratatul de la Varşovia şi îmbunătăţirea structurii forţelor armate destinate a acţiona în comun, se discută în Comitetul Politic Consultativ, intrând în vigoare pentru fiecare ţară după aprobarea guvernelor respective".

Totodată, s-a decis faptul că "dislocarea unor trupe ale statelor participante la Tratatul de la Varşovia destinate a acţiona în co­mun, pe teritoriul unuia dintre statele participante la Tratat se stabileşte numai de comun acord de toate sta­tele participante la Tratatul de la Varşovia. Dislocarea acestor trupe se poate face numai la cererea, respectiv cu acordul organelor constituţionale competente ale statului pe teritoriul căruia urmează a se face dislocarea lor. Condiţiile de dislocare, staţionare şi de orice fel de activitate a trupelor statelor participante la Tratatul de la Varşovia pe teritoriul unui alt stat participant la Tratat, în diferite situaţii, se reglementează în prealabil, iar pentru război încă din timp de pace, prin acorduri bilaterale între statele res­pective, aprobate de organele constituţionale competente".

Hotărârile adoptate la 11 septembrie 1968 demonstrează decizia una­ni­mă a participanţilor la reuniune, în frunte cu Nicolae Ceauşescu, de a se opune în mod inteligent unei posibile in­vazii - similare cu cea care avu­sese loc în Cehoslovacia în noap­tea de 20 spre 21 august 1968. În acest sens, erau utilizate toate mijloa­ce­le po­litice, diplomatice şi juridice pe care le permiteau tocmai prevederile Tra­tatului de la Varşovia - creaţia Mos­covei.

Ideea principală a celor două pro­puneri aprobate la 11 septembrie 1968 a apărut într-o formă completă patru ani mai târziu, în cadrul "Legii nr. 14/1972 privind organizarea apărării naţionale a Republicii Socialiste Ro­mânia". În documentul respectiv s-a specificat în termeni categorici: "Este in­terzisă acceptarea sau recu­noaş­terea vreunei acţiuni a unui stat străin sau a oricărei situaţii - indiferent de natura sa, inclusiv capitularea gene­rală, ocuparea teritoriului naţio­nal - care în timp de pace sau de răz­boi ar aduce vreo atingere suve­ranităţii, in­dependenţei naţio­nale şi inte­grităţii te­ritoriale a Republicii Socialiste Ro­mânia sau care ar slăbi în orice fel ca­pacitatea sa de apărare. Orice ase­me­nea act de acceptare sau recu­noaş­tere este nul şi neavenit, ca fiind contrar orânduirii de stat şi intereselor su­preme ale naţiunii noastre socialiste".

Prin utilizarea formulării "acţiuni a unui stat străin", Legea nr. 14/1972 a căpătat o rază mare de acţiune - posibilii agresori puteau fi atât statele membre NATO, cât şi "ţările prietene" din OTV. Totodată, prin introducerea în textul legii a expresiei "Orice asemenea act de acceptare sau re­cu­noaştere este nul şi neavenit", Nicolae Ceauşescu a încercat să prevină repetarea situaţiei din 20-21 august 1968, de la Praga. Atunci, li­derii ce­hoslovaci Alexander Dubcek şi Lu­bomir Svoboda au fost forţaţi de so­vietici să semneze o serie de documente prin care, practic, se renunţa la orice formă de rezistenţă organizată la nivel de stat în faţa trupelor invadatoare (sovietice, est-germane, ungare, poloneze şi bulgare).

Acţiunile întreprinse de Nicolae Ceauşescu pentru reformarea din temelii a OTV, în spiritul Legii nr. 14/1972, i-au nemulţumit atât pe li­derii politici de la Moscova, cât şi pe mareşalii şi generalii sovietici care deţineau funcţii în Comandamentul Forţelor Armate Unite - aparatul mi­litar de conducere al OTV. Aceştia erau conştienţi de pericolul pe care îl reprezenta contestarea permanentă a principiului comenzii unice pentru unitatea blocului statelor comuniste din Europa. Totodată, atitudinea lui Nicolae Ceauşescu a fost interpretată la Moscova ca o încercare de derobare a liderului român faţă de angajamentele pe care România le avea în calitate de membră a OTV.