Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
La 25 mai 1987 am ajuns în Capitala României pe o vreme caldă şi însorită. La aeroport, Raisa Maximovna şi cu mine am fost primiţi de Ceauşescu şi soţia lui. O gardă de salut ne-a însoţit, s-au tras salve de onoare - ca întotdeauna la vizitele oficiale. Pe drumul dintre aeroport şi reşedinţă totul s-a desfăşurat, lucru pe care aveam să-l observ foarte curând, după un scenariu bine determinat: sute de mii de oameni stăteau aliniaţi pe marginea străzilor.
Mi s-a indicat un loc în automobilul deschis, lângă Ceauşescu, iar în timpul călătoriei ne-am ridicat de mai multe ori spre a-i saluta pe oamenii care ne urau bun venit. Din când în când ne opream câteva minute, şi imediat - ca la un semnal secret - începeau hore, dansuri şi cântece. Ţâşneau strigăte de salut bine exersate: "Ceauşescu - Gorbaciov!", "Ceauşescu!", "Ceauşescu!". Şi toate acestea într-un ritm molipsitor, desigur studiat de vreo regie oarecare. Imaginea mulţimii era amestecată: unii cădeau, aşa se părea, într-un fel de extaz, alţii în schimb se comportau indiferenţi ca nişte actori obosiţi. Mi se părea că asist la o reprezentaţie de circ.
În continuare era prevăzută o convorbire în faţa şemineului - şi asta la începutul verii. Îmi venea să-mi scot haina. Evident, se voia să se arate pe toate canalele tv că discuţia dintre Ceauşescu şi Gorbaciov nu era cu nimic mai prejos de convorbirea din faţa şemineului dintre Gorbaciov şi Reagan. Oricum, atunci, la Geneva, era sfârşit de toamnă şi o vreme deosebit de rece.
În timp ce Ceauşescu şi cu mine discutam, Raisa Maximovna s-a dus în oraş ca să cunoască obiectivele Bucureştiului demne de vizitat şi să intre în vorbă cu oamenii. Dar de câte ori încerca să intre în contact cu cineva, persoana respectivă se retrăgea imediat. "Se tem să nu fie surprinşi stând de vorbă cu «străini»", ne-a explicat un funcţionar al Ambasadei. Şi eu am făcut experienţe asemănătoare chiar în aceeaşi zi. În timp ce am depus coroane de flori în "Parcul Libertăţii" şi în diverse locuri din Bucureşti, în amintirea soldaţilor sovietici şi români căzuţi în luptele de eliberare a ţării, mă întorceam tot mereu spre locuitorii Capitalei ca să mă întreţin cu ei. Dar nu s-a putut ajunge la nici o convorbire.
Eram consternat: cum de a fost posibil ca aceşti oameni, cu temperamentul lor sudic, cu deschiderea şi locvacitatea lor naturale, să fi fost "domesticiţi" în felul ăsta?
A doua zi a avut loc în Palatul Republicii o manifestare a prieteniei româno-sovietice. O sală uriaşă, care oferea loc la aproximativ trei mii de persoane, era arhiplină. Întreaga conducere de partid şi de stat, ca şi reprezentanţii de frunte ai oficialităţii, erau prezenţi, pe lângă un număr mare de tineri, cu aspect de automate, probabil militari în civil. Toţi păreau deosebit de concentraţi - ca şi cum ar fi aşteptat, în tensiune, un semn. Atunci când Ceauşescu şi soţia lui, Raisa Maximovna şi cu mine am intrat în sală, imediat întregul auditoriu s-a ridicat şi a început să scandeze în cor: "Ceauşescu - Gorbaciov!", "PCR - PCUS!", "Ceauşescu!, Ceauşescu!".
Ceauşescu a luat cuvântul, din nou toţi s-au ridicat în picioare, au aplaudat şi au strigat lozinci. În total a trebuit să ne ridicăm de la locurile noastre de douăzeci şi şapte de ori, deoarece discursurile lui Ceauşescu erau întotdeauna foarte lungi, pline de învăţăminte şi de enumerarea multiplelor sale realizări. De astă dată a vorbit foarte amănunţit despre "democraţia revoluţionară muncitorească" din România: de câtva timp deja, spunea el, se aplica în ţară administrarea autonomă şi propria "conducere a economiei" de către muncitori - o indicaţie că democratizarea fusese introdusă în România de peste douăzeci de ani, adică o dată cu accederea la putere a lui Ceauşescu, iar "planul de democratizare" fusese iniţiat cu succes. Între timp, "guvernarea democratică", după cum reieşea şi din prezenta manifestare, fusese însuşită în toate detaliile. Regia pentru aplauze, pentru începerea şi încheierea scandărilor era condusă de al doilea secretar la CC, Bobu. Înainte de vizită ne puseserăm de acord asupra discursului meu la această manifestare. Nu ar fi fost oare cel mai bine să relatez pur şi simplu ce se petrecea în Uniunea Sovietică? Dar, când am observat ce teatru se făcea în jurul meu m-au cuprins îndoielile şi m-am întrebat dacă nu ar trebui să-mi mai schimb discursul. Până la urmă am decis totuşi să rămân la conceptul meu iniţial.
În sală se asculta cu atenţie, dar şi cu o neîncredere greu de explicat. Oamenii se temeau în mod vizibil să-şi exprime simţămintele sub ochii vigilenţi ai şefului. Cum mi s-a raportat apoi, remarcaseră toţi că m-am adresat doar o singură dată şi fără elogii lui Ceauşescu, ceea ce fireşte că i-a displăcut acestuia. Totuşi, la început n-a lăsat să se observe nimic. Abia mai târziu şi-a exprimat nemulţumirea.
Din convorbirile mele cu Ceauşescu a reieşit nemulţumirea "Conducătorului" din cauza perestroikăi. Cel mai puţin îi convenea culpabilizarea stalinismului, a metodelor dictatoriale ale sistemului administrativ de comandă, căci, chiar dacă el căuta să mascheze esenţa dictatorială a propriei sale conduceri, prin tot soiul de organizaţii pseudodemocratice - existau nenumărate "fronturi", "consilii", consfătuiri şi conferinţe -, lui Ceauşescu îi cădea de fapt din ce în ce mai greu să-şi menţină stilul său de conducere obişnuit.
Conducătorul român obişnuia să se răfuiască în mod riguros cu criticii şi adversarii săi, folosindu-se de regulă de un paravan oricând potrivit: rotaţia cadrelor. Uneori se adăugau la aceasta şi măsuri represive, de vreme ce în România sistemul spionării, urmăririi şi denunţării ajunsese la o perfecţiune aproape incredibilă. În felul acesta, mulţi oameni politici talentaţi, care nu erau dispuşi să se transforme în marionete ascultătoare, au fost îndepărtaţi, printre aceştia şi Ion Iliescu, care mai târziu avea să conducă Frontul de Salvare Naţională şi să fie ales preşedinte. La fel s-a întâmplat cu veterani ai partidului, oameni de ştiinţă şi artişti care îndrăzniseră să-şi exprime propria lor părere sau doar critici minore la adresa regimului.
Ceauşescu îşi dădea osteneala să mă convingă că în ţara sa ar domni un sistem democratic deosebit, care ar servi intereselor şi voinţei oamenilor muncii. El s-a referit la rapoarte de activitate, protocoale şi decizii privind activitatea a numeroase consilii sociale şi comitete de partid şi de stat. La ce ar folosi, explica el, ca toate acestea să fie publicate în presă, de vreme ce oricum reprezentanţi ai oamenilor muncii veneau la el, spre a decide împreună cu el asupra uneia sau altei probleme? Tocmai asta ar fi nemijlocita "democraţie revoluţionară a muncitorilor".
Fireşte: şi eu căutam în cadrul perestroikăi mele, ori de câte ori era posibil, sprijinul publicului. Dar atât timp cât sistemul autoritar birocratic s-a menţinut, toate eforturile mele de reformă s-au dovedit până la urmă inutile. Şi chiar dacă nu pot tăgădui că sindicatele, organizaţiile de comsomol şi uniunile de creaţie ale intelectualităţii, ba chiar şi consfătuirile de producţie din multe întreprinderi realizau o muncă utilă, acestea, ca şi numeroase alte organizaţii sociale, îndeplineau în cele din urmă tot funcţia de "curele de transmisie": pe ele se baza monopolul partidului de guvernământ, mai bine zis un grup mic de funcţionari atotputernici. Iar unde există un monopol, acolo sunt inevitabile bunul plac, stagnarea şi deformarea, şi nici un fel de ornamente pseudodemocratice nu pot să ascundă corupţia, care se extinde rapid.
Aceste consideraţii am căutat să i le exprim interlocutorului meu într-o manieră cât mai neechivocă. Trebuie să mărturisesc că nu am avut nici un succes; dar pe mine mă interesa mai mult să-i fac cunoscut lui Ceauşescu că am ales în mod conştient drumul nostru spre perestroika, deschidere, democratizare şi că el trebuia urmat şi în viitor. În ceea ce privea consideraţiile lui despre "democraţia muncitorească revoluţionară", i-am dat de înţeles în mod clar că nu mă lăsam înşelat de adevăratul sens al acestei democraţii.
Memoria. Revista gândirii arestate, nr. 31
Traducere din limba germană de Micaela Ghiţescu
