x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Ziua în care Armata a avut cinci miniştri

0
21 Feb 2010 - 00:00
Ziua în care Armata a avut cinci miniştri


În ziua de 22 decembrie 1989, după moartea lui Milea, Armata l-a avut în frun­te pe fratele dictatorului, Ilie Ceauşescu. Apoi a preluat comanda generalul Stăn­cu­lescu, în timp ce şeful Marelui Stat Major, generalul Guşă, era izolat la Comitetul Central. La televi­zor, generalul Militaru or­do­na: "Opriţi măcelul!". În numărul de astăzi puteţi citi alte mărturii zguduitoare ale şefului Directiei de Informaţii a Armatei din momentul Revoluţiei, viceamiralul (r) Ştefan Dinu.

Momentele mai importante petrecute în cabinetul ministrului Apărării în ziua de 22 de­cembrie 1989, după fuga dictatorului, au fost următoarele. Către ora 13:30-14:00 ge­neral locotenent Eftimescu Nicolae, primul locţiitor al şefului MStM, care făcuse parte din grupa operativă de la CC al PCR, a dat pur şi simplu buzna în cabinet, înlăturând dra­pe­riile de camuflaj de la ferestre şi strigându-ne că totul s-a terminat.

Deşi eram avizat asupra fugii cuplului Ceauşescu, l-am întrebat totuşi ce s-a întâmplat şi dacă era posibil să ne relateze situaţia mai concret. Văzându-l pe Ilie Ceauşescu, după câteva clipe de ezitare ne-a povestit că sediul CC al PCR a fost ocupat de revoluţionari, unităţile militare sunt alături de populaţie, şeful statului a fugit cu un elicopter, ceilalţi membri ai CPEx sunt arestaţi, iar el personal n-ar fi putut ajunge la minister fără sprijinul unui grup de revoluţionari sosiţi împreună cu un TAB al Armatei.


GENERALUL STĂNCULESCU PREIA COMANDA

La scurt timp, în birou a intrat gen. Victor Stănculescu, îmbrăcat în haine civile şi cu un picior în ghips. Nu ştiam că în aceeaşi zi şeful statului, înainte de a fugi, îl numise în funcţia de ministru al Apărării. Fără a ne adresa vreun cuvânt, generalul Stănculescu a ocupat scaunul de la capătul mesei de consiliu pe care, de regulă, stătea numai ministrul Apărării.

Primele lui cuvinte au fost: "Ştiţi probabil ce s-a întâmplat. Acum vă rog să fiu lăsat singur cu generalul Ilie Ceauşescu". Eu şi generalul Eftimescu am părăsit bucuroşi cabinetul, fiecare îndreptându-ne spre bi­ro­u­rile noastre. Cu aproape o oră mai târziu co­lo­nelul Lepădat din DIA mi-a relatat că, aflându-se în anticamera cabinetului, a apă­rut la un moment dat generalul Stănculescu, or­donându-i să-l conducă pe generalul Ilie Cea­uşescu într-o încăpere mai dosnică pentru a fi la adăpostul eventualelor atitudini impulsive ale unor cadre din mi­nister.

În realitate, Ilie Ceauşescu, care nu avea altă vi­nă decât că era fratele dictatorului, ca măsură de prevedere, fusese arestat pentru o pe­ri­oadă mai mare, fiind în cele din urmă elibe­rat. Revenind în biroul meu, gene­ralul Paul Şarpe, prim locţiitorul şefului DIA, mi-a adus la cunoştinţă ultimele ştiri transmise prin radio şi tv ce-mi scăpaseră mie pe timpul cât l-am însoţit pe generalul Ilie Ceauşescu. Erau momentele când la radio şi tv se transmiteau fără întrerupere ştiri şi imagini de nestăvilită bucurie şi entuziasm, la vestea fugii lui Ceauşescu şi ocupării se­diului CC al PCR.


CORUŢ CEL CONFUZ

După o spontană îmbrăţişare cu generalul Paul Şarpe, prima măsură luată în Direcţie a fost scoaterea de pe pereţi a portretului şi citatelor dictatorului, precum şi a volumelor din bibliotecă apărute sub semnătura sa. Toate acestea au fost depozitate într-o încă­pe­re de lângă biblioteca documentară a Direc­ţiei. Este foarte important să amintesc aici că, după aproximativ o oră, a cerut să intre la mine şeful Biroului Contra­in­for­ma­ţii, maiorul Pavel Coruţ, care aparţinea în acea vreme de Departamentul Securităţii Statului.

Am să redau textual discuţia cu acest ofiţer de Securitate. Mai întâi mi-a pus întrebarea: "Tovarăşe amiral, dumneavoastră aţi dat ordinul de a se scoate portretul şi operele tovarăşului Ceauşescu din Direc­ţie?". N-am apucat să-i spun decât un "da", în­tru­cât ofiţerul, încălcând regulile elementare ale disciplinei militare, m-a întrerupt, adre­sându-mi-se, într-o vizibilă stare de nervozi­ta­te: "Nu credeţi, tovarăşe amiral, că vă pri­piţi? Eu vă atrag atenţia că nu se ştie încă de partea cui vor cădea zarurile". A fost rândul meu să-l întrerup din judecăţile lui aberante, adresându-i întrebarea, retoric, desigur: "Dar dvs. vă mai îndoiţi de faptul că soarta lui Cea­u­şescu este deja pecetluită? Şi dacă aveţi în­do­ieli în această privinţă, păstraţi-le pentru dvs. şi nu vă mai amestecaţi în treburile Di­rec­ţiei". După această întâlnire, am chemat ofiţerul cu probleme de organizare-mobilizare, ordonându-i să preia armamentul şi muniţia de la ofiţerii CI-işti şi să le de­po­zi­te­ze sub cheie, să sigileze fişetele cu documente şi să limiteze accesul acestora în DIA.

Intervalul de timp care a trecut de la fuga lui Ceauşescu până la constituirea noilor organe provizorii ale Puterii de stat în structurile Armatei s-a caracterizat prin unele trăsături, mai puţin cunoscute publicului. Pretutindeni, bucuria schimbării regimului totalitar era însoţită şi de alt simţământ, acela de teamă la gândul, absurd, desigur, că cineva ar putea să-l readucă pe Ceauşescu în funcţiile avute. Totodată, nu puteam fi indiferenţi nici faţă de orice fel de schimbare. Un regim totalitar poate fi schimbat cu un alt regim totalitar de stânga sau de dreapta, mai radical sau mai moderat, sau în cazul cel mai fericit, cu un regim democratic.
MAI MULTE CENTRE DE COMANDĂ
Îngrijorarea celor din Armată era accentuată şi de unele, să le spunem "întâmplări cauzate în MApN şi MStM", greu de descifrat în acele momente deosebit de tensionate.

Anormală sau cel puţin confuză a apărut situaţia la nivelul conducerii Armatei.
După moartea generalului Milea, de drept la comandă urma primul adjunct şi şef al MStM generalul maior Ştefan Guşă. El însă în dimineaţa zilei de 22 decembrie se afla încă la Timişoara, revenind în Capitală abia după-amiază, mergând, nu ştim la a cui su­gestie, la fostul sediu al CC al PCR şi încercând să ia de acolo legătura şi să conducă Armata. Or, este clar că acolo era lipsit complet de cele necesare conducerii, de mijloacele speciale de legături, de documente topografice, de tabelele cu cifruri şi coduri, de informaţiile autentice din teren şi, mai cu seamă, nu dispunea de un aparat de Stat Major.

Apariţia generalului maior Guşă, la sediul CC al PCR, alături de generalul Iulian Vlad, a produs în MApN şi la MStM, în primele momente, o anumită derută, nedumerire, negăsindu-i o justificare logică, nici din punct de vedere militar şi nici politic. Cum am mai spus, la MApN către ora 13:30 şi-a făcut apariţia, cu un picior în ghips, generalul Victor Stăn­cu­lescu, care după reţinerea într-un regim de arest a generalului Ilie Ceauşescu s-a instalat în cabinetul ministrului Apărării.

Cu dezinvoltura-i binecunoscută, generalul Stăn­cu­les­cu a început să exercite atribuţiile minis­tru­lui. Prin urmare, începând din 22 decembrie ora 10:00 şi până către sfârşitul zilei de 23, la apariţia grupului "Militaru", armata era comandată din două puncte diferite, de două personalităţi, e drept de cel mai înalt rang militar, dar nici unul nu avea legitimitatea funcţiei. În aşteptarea nominalizării oficiale a ministrului, după toate regulile militare, cel ce asigură funcţia de ministru este şeful MStM şi numai în absenţa acestuia alţi adjuncţi pot să-l înlocuiască. Deci singurul îndreptăţit a prelua conducerea Armatei în acele momente era generalul Guşă.

Asumarea acestei funcţii de către gene­ralul Stănculescu, obiectiv vorbind, era un abuz. Se ştia doar că în nici o Armată mo­dernă din lume adjuncţii din domeniul asi­gurării tehnico-materiale sau din sfera logisticii nu pot înlocui pe miniştri, pentru simplul motiv, dar esenţial, că ei nu cunosc planurile operative de ansamblu ale Armatei.

Singura justificare putea fi doar numirea verbală de către Nicolae Ceauşescu a genera­lului Stănculescu ca successor al lui Milea, cu puţin timp înainte de a fugi cu elicopterul. Or, fuga dictatorului anula de la sine acea numire, dacă ea a fost cu adevărat făcută. După cele aflate ulterior, la numire n-au fost prezente decât trei persoane: Ceauşescu, Elena Ceauşescu şi generalul Stănculescu, numire a cărei valabilitate a încetat în momentul dispariţiei lui Ceauşescu.  

În plus, asupra celor doi generali "planau", fireşte pe nedrept, numeroase acuzaţii în legătură cu victimele de la Timişoara, ceea ce făcea şi mai dificilă exercitarea atribuţiilor ce şi le-au asumat după 22 decembrie.
CEATA LUI MILITARU
Totodată, cred că în acele zile s-a produs şi o altă eroare, aducerea în minister, probabil pentru înlocuiri de cadre de conducere din MStM şi direcţiile centrale ale generalului Nicolae Militaru, însoţit de un numeros grup de rezervişti, majoritatea cu studii în URSS sau care suportaseră diferite sancţiuni, desi­gur, unele nemeritate.

Cu excepţia unora dintre aceştia care se bucurau în armată de un larg prestigiu şi autoritate morală şi profesională, ca de exemplu generalii Vasile Ionel, generalul Logofătu, Ion Gheorghe, Chelar, mulţi dintre cei reactivaţi, în afară de vârsta înaintată, erau şi depăşiţi de problemele armatei, iar alţii reveneau chiar cu gândul de a se răfui cu foştii lor camarazi sau şefi, care credeau ei că ar fi contribuit la îndepărtarea lor din armată.

În ceea ce-l priveşte pe generalul Mi­li­taru, în rândurile Armatei se ştia că el a fost victima unor acuzaţii plănuite de serviciul de contrainformaţii ce aparţinea Securităţii, motiv pentru care chiar se bucura de simpatia multor cadre militare. Printre acestea se număra însuşi ministrul Apărării, generalul Milea, şi unii comandanţi de armate şi arme. Din păcate, la venirea sa a făcut câteva mari erori. Ca de exemplu, încă de la apariţia sa la televiziune, la 22 decembrie, după-amiază, dovedind o totală necunoaştere a situaţiei, fâcând un apel către generalii din armată, le cerea acestora să înceteze imediat măcelul în ţară, ceea ce dădea de înţeles că Armata era vinovată pentru sutele de victime din zilele confruntărilor din decembrie 1989. De altă parte, făcându-şi cunoscută intenţia numirii unor generali pensionari în funcţii de conducere, în detrimentul celor tineri, care îşi aşteptau de ani de zile rândul la avansări şi promovări, şi-a atras oprobiul cadrelor aflate în funcţii. Toate acestea erau însoţite şi de un stil de lucru autoritar, exagerat, propriu ge­neralului Militaru, transmiterea de ordine peste capul şefilor de compartimente, care, adesea, nici nu mai erau consultaţi.

Aceste erori au determinat o stare de spi­rit deosebit de tensionată, iar drept consecinţă au apărut cunoscutele scrisori anonime, care contestau în termeni categorici prezenţa generalului Militaru în fruntea Armatei.

Punerea în discuţie a scrisorilor menţio­nate în două întruniri ale ofiţerilor din MApN şi MStM, o inspiraţie de tip bolşevic din primii ani ai Armatei Roşii, întruniri des­fă­şu­rate în prezenţa reprezentanţilor noilor or­ga­ne ale puterii, au pus în evidenţă nepopu­laritatea generalului Militaru în Armată şi, în consecinţă, el a fost silit în fe­bruarie 1990 să părăsească MApN.

Prin urmare, chiar la nivelul cel mai înalt al Armatei s-a creat o situaţie critică, şi aceasta în momentele când confruntarea cu for­ţe­le ce se opuneau revoluţiei (perioada 22-26 de­cembrie), atinsese cota cea mai ridicată. De bună seamă că marile unităţi şi unităţile din dispozitivele de apărare şi-au îndeplinit cores­punzător misiunile, dar nu putem să nu observăm că dacă şi la vârful armatei ar fi existat de la început o conducere unitară, dacă n-ar fi existat atâtea suprapuneri de ordine, unele contradictorii, în mod sigur s-ar fi evitat erorile şi sacrificiile inutile, iar situaţia ar fi intrat sub control într-un timp scurt. După cum se ştie, la puţin timp după căderea întunericului în ziua de 22 decembrie, principalele instituţii publice şi de stat au devenit ţinta unor puternice atacuri din partea unor forţe necunoscute în acele momente. Iniţial, procedeele folosite erau de tipul guerrillei urbane, ulterior însă, ne-am convins că acţiunile acestora sunt mult mai complexe, întrunind toate elementele unui razboi terorist şi de diversiune: acţiuni armate cu foc real şi simulate, diversiuni radio-electronice şi diversiuni psihologice.


DIVERSIUNE ASUPRA MILITARILOR
Diversiunea armată s-a făcut simţită în toate localităţile ţării prin executarea de foc real, de regulă la adăpostul întunericului de către grupuri neidentificate, însoţit totodată de numeroase simulatoare menite să deruteze şi să amplifice panica în rândul populaţiei. Diversiunea radio-electronică simula în spaţiul aerian şi maritim ţinte agresoare, blocând şi dezorientând siste­mul de radio-locaţie al apărării antiaeriene şi având drept consecinţă nume­roa­se alar­me false şi un mare consum inutil de mu­ni­ţii. Diversiunea psihologică s-a concre­ti­zat în punerea în circulaţie a mii de zvonuri şi ştiri false ce urmăreau, pe de o parte, blocarea instituţiilor statului cu responsa­bi­li­tăţi în domeniul siguranţei statului, iar pe de altă parte să creeze o permanentă stare de groază şi nesiguranţă în rândul populaţiei.

Trebuie să subliniem aici o tristă şi du­re­roasă realitate: Armata nu avea pre­gătirea specială anti-tero pentru a interzi­ce din faşă acţiunile terorist-diversioniste, iar trupele de securitate, unităţile speciale USLA şi, de fapt, toate unităţile MI şi DSS, create pentru acest gen de misiuni au dispărut, în mod miraculos, făcându-şi apariţia după evenimentele din 22-25 de­cembrie. În legătură cu aceasta s-au încercat multe justificări, între care asocierea de către demonstranţi a nu­me­lor de "terorişti - securişti", ceea ce i-a obli­gat să se ascundă pentru protecţia lor şi a familiilor lor, argument altfel credibil. S-a spus, de asemenea, că practic MI şi DSS au trecut imediat în subordinea MApN, condu­cerea foţelor acestora căzând în responsa­bilitatea Armatei. Şi acest argument pare logic, de altfel a şi fost speculat cu di­bă­cie de propaganda potrivnică Armatei. În re­ali­tate însă, subordonarea Securităţii ho­tă­râ­tă în acel moment era o utopie, care a fost de folos mai mult celor ce aveau să-şi as­cun­dă propriile fapte abuzive şi activi­tăţi represive la adresa unei populaţii nevinovate.
SECURITATEA S-A ASCUNS DUPĂ FUSTELE ARMATEI
Decizia privind luarea în subordine a Miliţiei şi Securităţii de către Armată pro­babil că nu urmărea alt scop decât să dea un semnal populaţiei că cele mai temute şi represive instituţii ale dictaturii au incetat oficial să mai existe. De preluat, au fost preluate de Armată doar sediile principale şi unităţile cu activitate oficială, deci numai ce se vedea din aisbergurile unui serviciu de informaţii. Altfel spus, în toată lumea aceste servicii secrete sunt adevărate labi­rinturi, un număr foarte redus de oameni cunoscându-le ascunzişurile. Si atunci ne mai putem pune întrebarea "de ce Armata nu şi-a exercitat atribuţiile de for tutelar cu toată autoritatea?" Raspunsul este unul singur şi de la sine înţeles. Ajungând în acest punct deosebit de complex, să încercăm o recapitulare a situaţiei Armatei în zilele fierbinţi ale lui decembrie.

Ea trebuia, în primul rând, să respingă acţiunile terorist-diversioniste şi să apere principalele instituţii de stat şi o serie de obiective economice, sociale şi culturale; să ajute la formarea şi să apere noile organe democratice ale puterii de stat; să preia, în măsura posibilităţilor, în subordine fosta Securitate sau cel puţin să supravegheze acţiunile acesteia pe timpul confruntărilor cu teroriştii. În sfârşit, Armata, după cum am văzut, avea propriile ei probleme, îndeosebi la nivelul MApN şi MStM:  

1. izolarea generalului Ştefan Guşă şi oco­lirea acestuia când se hotărau probleme importante

2. neastâmpărul generalului Stănculescu, care până la sosirea grupului de generali în frunte cu Militaru era într-un permanent "du-te vino" între cabinetul său aflat într-o clădire şi anticamera preşedintelui Ion Iliescu, de la parterul ministerului

3. sosirea generalului şi instalarea în cabinetul ministrului, neştiindu-se încă în ce ca­litate, sau înghesuiala unor cadre militare, nu dintre cele mai reprezentative ale Armatei, la Televiziunea Română sau la uşa generalului Militaru

4. părăsirea locurilor de muncă sau chiar venirea la Bucureşti a altora pentru a-şi cere drepturi personale de cadre ale Armatei ce se pretindeau frustrate
Toate acestea vădeau o gravă alterare a disciplinei militare, a normelor care stau la te­me­lia oricărui organism militar, afectându-i capacitatea de luptă.


EROII CERCETAŞI
De altfel, urmările n-au întârziat să apară, imediat după încetarea acţiunilor terorist-diversioniste. În unităţi şi comandamente şi-au făcut apariţia grupuri de cadre sub denu­mirea de CADA, care invocând dorinţa lor pentru democratizarea Armatei, promovau tot felul de idei anarhice şi reguli în exercitare a actului de comandă a Armatei, de tip bolşevic (creearea de organe colective, alegerea comandanţilor, adoptarea deciziilor cu acordul lor etc.). Îmi îngădui să deschid o mică paranteză în legătură cu aşa-zisa "democratizare a Ar­ma­tei".

Ideea democratizării Armatei, e drept, sună frumos, ba chiar pare a fi impresionantă şi încântătoare. Este însă total greşită. Armata a fost şi rămâne un instrument specializat, este structurată, dotată şi condusă după reguli proprii orga­nismului militar, destinat apărării ţării. Sta­tul pe care-l slujeşte şi îl apără trebuie să fie democratic, Armata trebuie să fie de un înalt profesionalism şi oricând gata să-şi îndepli­nească misiunile de către organele democratice ale statului res­pec­tiv.

Revenind la succesiunea evenimentelor din seara zilei de 22 de­cem­brie, trebuie să menţionam că DIA, pe lângă misiunile sale de informare prin sub­u­ni­tă­ţi­le de cercetare, şi-a adăugat şi o altă misiune, aceea de participare nemijloci­tă la apărarea unor puncte vitale din complexul MApN, situate în Drumul Taberei din Capi­tală. Din or­di­nul MStM a fost adus de la Bata­lionul 404 Cercetare prin paraşutare în dispozitivul ina­mic - Buzău un detaşament de 37 de militari. Din cauza gravelor carenţe în organizarea pri­mi­rii întăririlor, a lipsei de legături, a stabi­li­rii unor semnale şi parole de recunoaştere, detaşamentul ajuns în faţa ministerului a fost întâmpinat cu foc din două direcţii: din spate de câte doi terorişti şi din faţă de propriii apărători, erori plătite scump cu trei morţi şi doi răniţi din rândul militarilor de la Buzău. Ulterior, la Bucureşti a fost chemat şi detaşamentul ce revenise de la Timişoara, efectivul cercetaşilor de la Buzău sosiţi în sprijinul apărării din Capitală, totalizând 78 de luptători.


STAFF DEPĂŞIT DE EVENIMENTE
În legătură cu activitatea acestor luptători, se mai impune o explicaţie. Când o subunitate sau o unitate intră în componenţa unui sistem de apărare, alături de alte unităţi, acestea intră automat în subordinea celor ce comandă dispozitivul respectiv. Nu este permis ca o subunitate să primească ordine din mai multe puncte de comandă. Tot astfel, subunităţile de cercetaşi de la Buzău, intrând în dispozitivul de apărare al MapN, a trecut din subordinea DIA în subordinea grupei operative a Marelui Stat Major, singura instruită să conducă, e drept, temporar, acţiunile acestor subunităţi.

Că profesionalismul acestei grupe operative în frunte cu şeful ei a lăsat uneori de dorit, că acest staff a fost depăşit de complexitatea unor evenimente, a fost din nefericire o problemă platită scump. Ireproşabil şi-au îndeplinit cercetaşii la care ne referim mi­siunile independente, executate izolat, în afara dispozitivului comun: apărarea terasei clădirii centrale a MStM (care adăpostea în acele zile organele provizorii ale noii puteri) precum şi luarea sub protecţie şi pază a unor centre şi laboratoare ce deţineau substanţe toxice, radioactive şi culturi de viruşi. Perso­nalul de specialitate din secţiile de profil de la Spitalul Militar Central, Victor Babeş, Cantacuzino, Fundeni, Institutul de cercetări medico-militare şi altele, îşi mai aminteşte probabil şi acum de acei cercetaşi-paraşutişi cu beretele albastre care, învingând toate pericolele, frigul şi oboseala, au rămas la posturile încredinţate spre apărare, până la 31 decembrie 1989.


INTERESUL VECINILOR

Ca instituţie cu responsabilităţi de cerce­tare şi cunoaştere în continuare a situaţiei militare din jurul graniţelor ţării, DIA, deşi angrenată într-o serie de probleme interne, a ţinut permanent sub control activitatea din apropierea frontierelor noastre. În legatură cu aceasta, două ţări vecine manifestau un interes mai mare faţă de evenimentele din România: Ungaria şi URSS, fiecare având motivaţiile sale, altele decât o tentativă de invadare a teri­toriilor româneşti.

În pofida existenţei unor opinii potrivit cărora Ungaria aştepta doar un moment prielnic pentru a revendica Transilvania, datele de cercetare radio-electronică şi alte surse nu semnalau nici o primejdie la graniţa cu România. E drept că în zilele din decembrie 1989 cele mai multe telefoane şi solicitări de contacte cu partea română au venit din partea Ungariei, între care mi­nistrul Apărării, şeful Marelui Stat Major, locţiitori ai acestora, ziarişti, ataşatul militar la Bucureşti şi alţii.

De asemenea, din partea Ungariei s-au oferit cele mai multe ajutoare în alimente, îmbrăcăminte, medicamente, tehnică etc. Gesturile vecinilor maghiari, din nefericire, în loc să fie luate cum erau, aţâţau şi mai mult suspiciunea unor oameni. Anali­zele interne ale Direcţiei pe spaţiul Ungariei arătau clar ca fiind cu totul improbabilă o acţiune militară asupra ţării noastre din acea direcţie. După opinia mea, sensibilităţile şi interesul spontan al Ungariei pentru Ro­mâ­nia nu avea altă explicaţie decât grija unui stat pentru conaţionalii săi aflaţi pe terito­riul altei ţări în criză. În ceea ce priveşte URSS, nici aceasta nu putea fi indiferentă faţă de evenimentele din România, dar interesul ei în plan militar părea deosebit de prudent şi reţinut, ceea ce sugera faptul că ea cunoştea bine ce se întâmplă şi probabil ştia până la un anumit punct şi finalul acestora.
Ştefan Dinu,viceamiral (r)     
Citeşte mai multe despre:   special

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de