Dialogul a început cu discutarea problemei scumpirilor provocate de liberalizarea preţurilor. În opinia lui Brucan, recentele majorări aveau la bază o aşezare reală a preţurilor, conform dinamicii economiei de piaţă. Nu existau nici vreo cale de întoarcere, nici vreo posibilitate de stopare a scumpirilor. Liberalizarea trebuia dusă până la capăt, întrucât fără preţuri care să reflecte realităţile economice erau de neconceput reforma şi trecerea la economia de piaţă.
Brucan susţinea că "preţurile lui Ceauşescu" nu reflectau realitatea – ne minţeam pe noi înşine şi vindeam în pierdere la export. Liberalizarea a fost necesară întrucât se ajunsese la un blocaj, la un punct mort – nu mai funcţiona nimic, iar acest lucru trebuia spus deschis şi cinstit.
Silviu Brucan atrăgea atenţia criticilor recentelor măsuri guvernamentale că nu aveau cunoştinţe privind mecanismele economiei capitaliste când susţineau că întâi trebuia făcută privatizarea şi abia apoi liberalizarea preţurilor. Trecerea în proprietate privată a economiei socialiste era un proces de lungă durată, nu se putea aştepta cu anii. Însă Guvernului i-a lipsit strategia de implementare a măsurii. În primul rând, liberalizarea preţurilor a fost iniţiată pe un fond de lipsă de mărfuri atât din rezerva de stat, cât şi din importuri. Dacă ar fi existat produse suficiente, acestea urmau să fie lansate pe piaţă pentru a contracara creşterea preţurilor.
Brucan opina că Guvernul şi-a arătat lipsa de pregătire politică astfel, întrucât a subapreciat dimensiunea socială a liberalizării. Oricum, măsura era un act de mare curaj, care putea echivala cu o sinucidere politică. Până la acel moment, doar în Ungaria şi în Polonia se adoptase liberalizarea preţurilor, cu consecinţe grave pe plan social: proteste, inflaţie, şomaj, scădere catastrofală a producţiei. Tranziţia spre economia de piaţă era un proces de durată, aşa cum se vedea şi din experienţa ţărilor vecine.
Silviu Brucan aprecia că Guvernul Petre Roman procedase greşit în aplicarea măsurilor de reformă, întrucât nu pusese în gardă populaţia, nu-i avertizase pe oameni că va fi greu înainte de a fi bine. N-ar fi trebuit să se creeze iluzia că dacă se indexau salariile cu 700 de lei va creşte nivelul de trai. Oamenii trebuiau informaţi privind pericolul inflaţiei. Brucan făcea şi o profeţie, estimând că vor mai trece cel puţin doi ani până ca mecanismele economiei de piaţă să prindă viaţă şi economia să ia avânt. "Economia de piaţă nu se putea face fără dureri", concluziona acesta. Despre componenţa Guvernului,
Silviu Brucan avea cuvinte de laudă, întrucât în Executiv erau incluşi şi câţiva tehnocraţi bine pregătiţi profesional. Ei studiaseră în perioada comunistă în ţările vestice în domenii ca: management, business, finanţe şi bănci, având posibilitatea să observe cum funcţiona capitalismul la el acasă. Referitor la opozanţii puterii feseniste, Brucan aprecia că era simplu să stai pe margine şi să strigi "Jos Guvernul", dar nu era uşor să administrezi o ţară ieşită de curând din comunism. Nimeni nu descoperise o metodă miraculoasă de tranziţie la economia de piaţă fără dureri.
Silviu Brucan estima că, dacă partidele din opoziţie ar fi ajuns la putere, în maximum şase luni ar fi fugit mai vânjos decât Ceauşescu cu elicopterul! Exista o singură soluţie de ieşire din criză care se numea creşterea producţiei. Însă românii nu trebuiau să aştepte cu mâna întinsă asistenţă de la Guvern, ci trebuiau să muncească mai serios, pentru a creşte producţia atât în industrie, cât şi în agricultură. Acest mecanism trebuia înţeles întâi de toate de liderii sindicali, era de părere Silviu Brucan. Ei, în loc să împingă producţia înainte, se ocupau cu organizare de greve care aveau ca efect imediat diminuarea producţiei.
Nu doar liderii de sindicat trebuiau să se concentreze asupra problemelor reale ale ţării, susţinea Brucan, ci şi fruntaşii partidelor politice. Situaţia tensionată se datora, în opinia lui, dezechilibrului parlamentar rezultat după alegerile de la 20 mai 1990. Astfel, FSN-ul ieşise supradimensionat, în timp ce liberalii şi ţărăniştii aveau mai puţine mandate decât le-ar fi permis potenţialul electoral. Dezechilibrul se datorase condiţiilor de moment din perioada campaniei electorale.
Sondajele de opinie preelectorale înregistrau un milion de nehotărâţi, care, aflaţi în faţa urnelor, au optat pentru Frontul Salvării Naţionale. Înclinaţia spre FSN s-a datorat mesajului de stabilitate, întrucât oamenii au reacţionat prost în faţa violenţelor şi actelor de stradă stridente, precum "fenomenul" Piaţa Universităţii. Partidele de opoziţie au fost induse în eroare de mulţimea zgomotoasă care ieşea în stradă la mitingurile sale, însă au ignorat "majoritatea mută" care privea cu neîncredere acţiunile ce păreau destabilizatoare. Românii doreau linişte după revoluţie, iar FSN-ul le-a "vândut" iluzia siguranţei.
La finalul dialogului cu Dumitru Tinu, Silviu Brucan făcea un apel la stabilitate şi-i invita pe români să înveţe "drumul democraţiei" şi să abandoneze "strategia străzii" în favoarea valorizării noilor instituţii democratice. Brucan vedea deja progrese în funcţionarea Parlamentului. Spre exemplu, fusese impresionat de raportul Comisiei constituţionale prezentat la Televiziunea publică, ce fusese alcătuit cu "competenţă şi înalt spirit de răspundere", prin contribuţia în mod egal a feseniştilor, liberalilor şi ţărăniştilor. Silviu Brucan aprecia că o opoziţie puternică era esenţială pentru tânăra democraţie românească. Dintre liderii din afara arcului guvernamental îl aprecia cel mai mult pe Radu Câmpeanu, care, împreună cu partidul său, înţelesese "imperativul politic al momentului".