x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Sinucidere sau asasinat politic?

0
Autor: Cristina Diac 08 Dec 2010 - 18:09
Sinucidere sau asasinat politic? /Agerpres

141652-agerpres-16991.jpgDin septembrie până în decembrie 1990, reluat în prima lună a anului ur­mător, Tribunalul Militar Terito­rial Bucureşti i-a judecat pe foştii dem­ni­tari ai regimului comunist. Ore în şir, judecătorii i-au audiat pe inculpaţi şi pe martori, procurorii au acu­zat, cu mai mult sau mai puţin succes, iar avo­caţii au pledat nevinovăţia ce­lor din boxă. Privit după 20 de ani, pro­ce­­sul-maraton pare a fi prima tele­no­­ve­­lă de producţie autohtonă. Cu de­­o­­se­birea că pentru protagonişti fi­na­­lul n-a fost tocmai fericit, ci, dimpo­trivă, în unele cazuri a fost chiar tragic.

La una dintre şedinţe, Ioan Totu a fost întrebat de ce nu l-a părăsit mai demult pe Ceauşescu, de ce i-a stat alături până la sfârşit. „N-aţi vrut să vă pierdeţi privilegiile?”, a sunat întrebarea procurorului, consemnată ca atare de presa vremii. „Noi n-am avut privilegii, n-am făcut avere...”, a răspuns din sală Maria Totu, soţia fostului ministru care a participat la toate şedinţele de judecată. „Şi în timp ce se citea lista cu bunurile inventariate la locuinţa dumnealor, consemna gazetarul Mircea Bunea pentru ziarul Adevărul, fost Scînteia, domnişoara Totu, fiica «pauperilor» Ioan şi Maria Totu, crezându-se neob­s­ervată, şi-a scos binişor cerceii din urechi şi i-a ascuns în geantă.
S-o fi ruşinat să-i mai poarte ori de­ve­ni­seră dintr-o dată prea grei?”

Episodul respectiv şi alte amă­nun­te din vremea „procesului CPEx” au fost rememorate după 20 de ani de Maria Totu, profesor universitar şi soţia fostului viceprim-ministru Ioan Totu. „Reţin că atunci, după ce a apă­rut în ziar povestea cu cerceii, am venit la redacţie, l-am căutat pe gazetarul respectiv. S-a scris o minciună, cerceii nu erau de aur, erau de aramă, nişte gablonţuri, n-aveau nici un fel de valoare. Când soţul meu pleca în delegaţii în străinătate, fiul meu, student la Politehnică, îi cerea să îi cumpere cărţi de specialitate, care nu se găseau în România. Avea o listă. I-a adus o singură dată, volumele erau foarte scumpe, iar diurna membrilor delegaţiei nu cred că depăşea zece dolari. Am stat eu de vorbă cu fiul meu şi l-am convins să nu mai ceară nimic. Fiica mea îl ruga să îi cumpere blugi şi, dacă nu se poate blugi, nişte «zdrăngănei». Reţin că i-a adus o dată nişte cercei fără valoare. Dar nici măcar nu erau cei despre care s-a scris, aceia erau alţii, cumpăraţi de fiica mea de la magazin. Şi tu să te apuci să spui că erau de aur...”

Ioan Totu, viceprim-ministru res­pon­sabil cu coordonarea activităţii eco­nomice între 1982-1986 şi minis­tru de Externe din 1986 până în no­iem­brie 1989, a fost arestat la 10 ia­nua­rie 1990. Revoluţia l-a prins în funcţia de preşedinte al Comitetului de Stat al Planificării. La 22 decembrie 1989, în urma unei conversaţii telefonice cu Victor Atanasie Stăn­cu­les­cu, s-a pus la dispoziţia noii puteri, declara la proces. La 29 decembrie, acelaşi Victor Atanasie Stănculescu i-a comunicat mutarea la Institutul de Planificare şi Prognoză. În calitate de specialist în macroeconomie i s-a cerut să elaboreze un proiect de dezvoltare economică. Noile autorităţi au ignorat proiectul, însă numele lui Ioan Totu a fost pomenit într-o şedinţă a Guvernului Roman. Pro­punerea de a fi cooptat în calitate de con­silier în noul Minister al Eco­no­miei Naţionale a fost respinsă.

„În Guvernul de aşa-zise personalităţi, în realitate nişte oameni tineri, fără nici un fel de experienţă, oferă Maria Totu o explicaţie respingerii, de reforma economică se ocupa Adrian Seve­rin, un jurist tânăr, care nu-l simpatiza deloc pe soţul meu. Îi fusese student la Facultatea de Drept, a venit nepregătit la examen, iar soţul meu l-a picat. La propunerea de a fi cooptat în echipa de la Miniserul Eco­no­mi­ei s-a opus domnul Severin. După aceea a fost arestat.” Trei luni, din 10 ianuarie până în martie, familia nu a ştiut nimic de soarta lui Ioan Totu. „A venit în casă o armată de tot felul, nu ştiu ce au cre­zut ei că găsesc, re­me­morează at­mos­fera anului în­crâncenat soţia fostului demnitar. Avem un televizor ca toată lumea. Au venit să fil­me­ze. Am în­trebat: «Ce fil­maţi?» «Te­levizorul». Îi auzeam cum vor­besc, ce îşi spu­neau între ei: «Dar, dom­nule, nu au nimic în că­ma­ră, mai multe avem noi acasă». Din acel moment nu am mai ştiut ni­mic de el, nici  unde este, nici măcar dacă mai trăieşte.”

Despre detenţie, în­treruptă când şi când de scurte pe­ri­oade de libertate, Ioan Totu a po­ves­tit familiei puţine lucruri: „Mi-a spus: ştii ce te rog? Vorbim noi orice, dar niciodată să nu mă întrebi ce a fost acolo. Mai multe am aflat de la Ştefan Andrei, care i-a fost coleg de celulă. Că nu ştiu câte luni Ioan Totu a dormit îm­bră­cat, pe un pat metalic, fără saltea, fără nimic altceva. Andrei mi-a mai spus un lucru zguduitor, că stă­tea la fereastră ore întregi, fără să scoată un cuvânt, căutând să vadă lu­minile oraşului. Ştiu că mereu s-a în­trebat de ce se află el acolo”. La în­chisoare şi în perioadele de libertate, Ioan Totu a redactat lungi memorii despre sta­rea economiei naţionale şi viitorul ei. Adresate Guvernului Roman, toate au rămas fără răspuns.
În luările de cuvânt din timpul pro­cesului, Ioan Totu a fost foarte dur cu foştii săi colegi, intitulaţi „noua putere”.

A pledat nevinovat la toate capetele de acuzare şi s-a străduit să îşi probeze nevinovăţia. În aprilie 1992 s-a sinucis în spălătoria aflată deasupra apartamentului unde lo­cu­ia. Familia nu îşi poate explica nici as­tăzi teribilul gest. Pe cunoaşterea profilului psihologic al celui care-a fost Ioan Totu, pe deducţii şi evaluări ale tabloului de ansamblu al României acelor ani îşi fundamentează bă­nu­ie­li­le potrivit cărora moartea lui n-a fost ce pare la prima vedere.

„Ce s-a întâmplat a fost o tragedie pe care nu mi-o explic nici astăzi, spune Maria Totu. El era un om foarte tare şi eu nu pot să cred că s-a sinucis. Mi s-a spus, nu doar că nu cred. Nu era omul care să facă aşa ceva. Mi-a povestit la un moment dat, într-una dintre perioa­dele cât a fost liber, că a fost la un pas să dea o maşină peste el pe trecerea de pietoni de la Dorobanţi. Fiind o na­tură atletică, s-a ferit. Atunci mi-a spus: «Magda, ai grijă de copii, ai grijă de copii!». După moartea lui mi-au spus vecinii că pe la noi prin bloc s-au perindat foarte multe persoane şi că vecinii au fost legitimaţi. Pe mine nu m-a legitimat nimeni şi nici nu am observat ceva deosebit. S-au întâm­plat nişte lucruri îngrozitoare. A dis­pă­rut exact când a fost scos afară şi s-a apucat să scrie ce reprezintă eco­no­mia românească de atunci, ce bani are România, ce state sunt datoare la România. Eu îl acuz pe Iliescu de moartea soţului meu. Ştiţi, poate că nu cineva s-a dus şi l-a spânzurat, dar pot exista presiuni. Pe de altă parte, sigur, trebuie să fii foarte speriat ca să ajungi să faci aşa ceva, pentru că îţi reprezinţi că cei care te ameninţă chiar au capacitatea să facă ce spun că fac. Nu era omul care să facă aşa ceva, nu cadra. Moral, autorul moral al acestui asasinat este Iliescu.”

În 1990, rezervele valutare se cifrau la câteva miliarde de dolari
În 1990, Ioan Totu a redactat un memoriu adresat Guvernului Roman în care radiografia starea economiei româneşti la momentul zero al democraţiei „originale”. „Să nu se uite faptul că la sfârşitul anului 1989, scria fostul vicepremier, România era singura ţară dintre fostele state socialiste şi unul dintre puţinele state din lume care să nu aibă datorii externe, că în bănci erau depozite proprii de 1,7 mili­arde de dolari şi peste 600 milioane de ruble, că existau creanţe de circa 2,5 miliarde de dolari, că întreprin­derile româneşti erau angajate şi executau, în diferite ţări, lucrări în valoare de peste 1,5 miliarde de dolari, că în silozuri existau circa 9 milioane tone de grâu (...). Principalele procese negative care se manifestau în economia românească (înainte de 1989, n.n.) erau tendinţa de scădere a eficienţei economice şi slaba competitivitate a unui număr însemnat de produse industriale (...). Dar, repet, este vorba despre tendinţa de scădere a eficienţei economice, şi nu despre existenţa unei ineficienţe totale a economiei naţionale, aşa cum au susţinut unele persoane din Guvernul actual.”

 

La proces, Ioan Totu i-a acuzat pe „trădătorii” din fruntea ţării...
În timpul procesului, Ioan Totu a avut câteva luări de poziţie dure la adresa puterii. „De asemenea, în aceeaşi hotărâre (a primei instanţe, n.n.), a spus Ioan Totu, se motivează pedeapsa stabilită pentru că am manifestat asperităţi de limbaj. Cine recepţionează o asemenea formulare poate să-şi închipuie orice, inclusiv încălcarea celor mai elementare norme ale eticii. În realitate, formularea respectivă are la bază o intervenţie a mea în care exprimam dorinţa de a trăi până când voi vedea toţi trădătorii de ţară judecaţi după faptele lor. Menţionez că n-am nominalizat pe nici unul dintre câţi cunosc, pentru că sunt mulţi şi-mi era teamă că poate omit pe cineva. Dacă unele persoane au făcut alergie, iar o personalitate marcantă a declarat pu­blic, înainte de pronunţarea sentinţei, că «i-a fiert sângele în el» când a recepţionat cele spuse de mine, cred că nu sunt eu vinovat că suferea de hipertensiune.

De asemenea, faptul că al doilea judecător a declarat într-un interviu că eu am făcut unele aluzii la pu­terea executivă care exista atunci cred că nu poate fi considerat o motivare a sentinţei pronunţate, ci o dezvăluire (pentru care îl rog să primească toate mulţumirile mele cordiale) a imixtiunii unor persoane din fostul Executiv în atribuţiile justiţiei, care în cazul meu a constat în dictarea sentinţei (...). Mulţi au sperat că prin arestarea, judecarea şi condamnarea noastră vor intra în paradis. Realitatea este că numai un număr redus au reuşit să aibă această satisfacţie  (...). Ştiu că dumneavoastră, onorată instanţă, n-aveţi nici o vină, aşa cum nici noi nu suntem vinovaţi, în pofida acuzaţiilor care ni se aduc. Şi noi, şi dumneavoastră jucăm într-o piesă al cărei scenariu a fost elaborat de alţii. Noi, după gratii, nu mai avem ce face decât să vorbim dacă suntem întrebaţi sau dacă ni se dă voie (...). Ceea ce îmi provoacă mari suferinţe este nu încheierea vieţii mele, ci traumele la care au fost şi sunt supuşi membrii familiei. Ca ultim cuvânt, îi rog să facă eforturi şi să-şi aline durerile cu amintirile zecilor de ani petrecuţi împreună, în armonie şi cu demnitate, cu spe­ranţa că poate reunirea noastră va fi cât mai curând.”

Citeşte mai multe despre:   acum 20 de ani
Serviciul de email marketing furnizat de