Şoferii au cerut formarea unui guvern de uniune naţională

La începutul lunii decembrie 1990 a avut loc prima solidarizare a sindicatelor din România postcomunistă, cu ocazia grevei generale declanşate de Sindicatul Şoferilor. Protestul lor a fost susţinut de toate organizaţiile muncitorilor, care solicitau, în cor, măsuri de protecţie socială pentru a combate efectele liberalizării pre­ţurilor şi a creşterii şomajului.

Litigiul Sindicatului Şoferilor cu Gu­vernul începuse la 15 noiembrie 1990, când a adresat o petiţie de pro­test Cabinetului Petre Roman. În do­cu­ment se cerea ca liberalizarea pre­ţurilor să fie însoţită de liberalizarea negocierilor salariale, fără nici o restricţie. De asemenea, sindicaliştii doreau ca autobazele existente să fie transformate în societăţi comerciale sau regii autonome, pentru a fi rela­xat controlul statului. Guvernul mai era somat să scoată de pe agenda lucrărilor Parlamentului proiectele de legi care priveau organizarea sindicală, pentru a se aduce modificări în concordanţă cu interesele centralelor sindicale. Ultimul punct al petiţiei din noiembrie solicita continuarea lucrărilor de îm­bu­nătăţiri funciare şi în perioada anotimpului rece. Dacă intemperiile vremii nu ar fi permis lucrul, sindicatul dorea ca şoferii să fie consideraţi şomeri şi să primească ajutor de şomaj.

Răspunsul Guvernului a venit la 17 noiembrie, însă nu i-a mulţumit pe sindicalişti. Aceştia doreau să poarte negocieri directe cu au­to­rităţile privind modalităţile de apla­na­re a conflictelor de muncă, apărute ca urmare a hotărârii Guvernului de liberalizare a preţurilor. Şoferii se considerau trădaţi de Guvern şi pentru că Executivul nu-şi respectase angajamentul pe care şi-l luase faţă de ei ca să nu scumpească motorina şi benzina înainte de a se adopta măsuri de protecţie socială. Un alt motiv de nemulţumire era că la negocierile dintre Guvern şi Sindicatul Şoferilor fuseseră trimişi consilieri fără competenţe de decizie. Pe de altă parte, pu­terea ducea un joc dublu de discre­ditare a mişcării muncitoreşti, sus­ţineau reprezentanţii şoferilor, prin utilizarea unor expresii ca „noua nomenclatură sindicală”, cu referire la liderii organizaţiei. Aceştia din urmă mai erau acuzaţi de putere că s-au ales singuri în fruntea muncitorilor şi erau manipulaţi de partidele de opoziţie.

Întrucât între cele două părţi nu s-a ajuns la un acord pe cale amiabilă, la 6 decembrie 1990, Consiliul Na­ţional al Sindicatului Şoferilor din Ro­mânia a anunţat declanşarea gre­vei generale începând de la 10 de­cem­brie, când era programat un mi­ting în Piaţa Aviatorilor din Bu­cureşti. Pro­testul urma să se des­făşoare la nivel naţional pe termen nelimitat. Re­vendicările de­păşeau scopurile specifice luptei sindicale. Astfel, şoferii anunţau că aveau de gând să oprească greva ge­nerală doar în mo­mentul în care Cabinetul condus de Petre Roman îşi prezenta demisia şi se forma un guvern de uniune na­ţio­nală. O altă revendicare solicita demiterea conducătorilor unităţilor economice, precum şi pe cei din fruntea organelor ad­mi­nistraţiei judeţene şi locale  care erau „compromişi”. În locul lor trebuiau să fie alese, pe „baze democratice”, per­soane care „rep­re­zentau ade­văratul spirit al revoluţiei din decembrie 1989”. În finalul co­mu­nicatului, Sindicatul Şoferilor din România făcea un apel la solida­ri­zarea tutu­ror confederaţiilor sindicale cu protestul lor.

La două zile de la anunţul şofe­ri­lor privind declanşarea grevei gene­ra­le, celelalte confederaţii şi-au anun­ţat solidaritatea în cadrul unei conferinţe de presă comune. Au partici­pat liderii Frăţia, Alfa, Hercules, Con­fe­deraţiei Naţionale a Sindicatelor Li­bere din România, Alianţei Confe­de­rative Intersindicale şi Convenţiei Sindicatelor Libere Neafiliate din România. În total, cele şase confe­de­­­raţii reprezentau interesele a circa opt milioane de salariaţi. Participanţii la conferinţa de presă au declarat la unison că organizaţiile pe care le conduceau vor susţine moral protestul şofe­rilor, iar unele sindicate vor trimite manifestanţi la mitingul din Piaţa Aviatorilor de la 10 decembrie. Sindicaliştii au anunţat că toate confe­de­raţiile considerau ineficient dialogul cu Guvernul din ultimele luni. De asemenea, cei prezenţi susţineau în faţa ziariştilor participanţi la conferinţa de presă că trecuse vremea disputelor interne din lumea sindicală pe tema „patrimoniului UGSR”. Acel conflict era catalogat acum ca o tentativă a Guvernului de dezbinare a sindicatelor, prin distragerea atenţiei de la adevăratele probleme ale muncitorilor.

Pentru unii politicieni rămaşi în afara Parlamentului după alegerile din mai, greva generală a şoferilor a fost un prilej bun de reafirmare a existenţei. Astfel, Nica Leon i-a „mobilizat” pe membrii şi simpatizanţii Partidului Liber Democrat – al cărui preşedinte era –, rugându-i să participe la miting. Motivul invocat era că şoferii aveau acelaşi ţel cu al lor: demiterea Guvernului, a Parlamentului şi a preşedintelui. Însă liderii Sindicatului Şoferilor au declarat că se abţin de la orice colaborare cu partidele politice, protestul având doar conotaţii sociale.

Greva generală a şoferilor a fost primită cu ostilitate de Guvern. Astfel, Ioan Aurel Stoica, ministru de stat, a declarat într-un interviu acordat Televiziunii publice că protestul şoferilor era o manifestare antistatală şi antinaţională. De asemenea, demnitarul îi acuza pe grevişti că utilizau abuziv mijloacele de transport şi combustibilul care aparţineau sta­tului. Stoica atrăgea atenţia şoferilor că prin protestul lor la nivel naţional se punea în pericol aprovizionarea populaţiei cu alimente de primă necesitate, precum şi a unităţilor zoo­teh­nice cu furaje.

Mitingul Sindicatului Şoferilor din România a avut loc conform programării, la 10 decembrie 1990, în Piaţa Aviatorilor, începând cu ora 14:00. Au participat între 10.000 şi 12.000 de oameni, precum şi patru coloane de autovehicule. Ma­ni­fes­ta­ţia s-a desfăşurat fără incidente, iar re­prezentanţii partidelor care au dorit să ia cuvântul la tribună au fost îm­pie­di­caţi de organizatori. Printre ideile ve­hiculate de liderii sindicali în timpul protestului s-a numărat: „Pentru Gu­vern e mai important cum ne văd stră­inii decât în ce condiţii mizera­bile trăim”, „Românul nu fuge de muncă. Vrem să muncim, dar nu avem ma­te­rii prime, piese de schimb, iar alimen­tarele sunt goale”, „Nu vor să negocieze cu noi, au închis uşile şi conduc ţara de undeva de acolo sus” etc.

Greva generală a încetat în zilele următoare atât din cauza scăderii entuziasmului sindicaliştilor, cât şi din cauza presiunilor Guvernului pentru deblocarea transporturilor. În orice caz, revendicările centrale ale protestului, privind demisia Ca­binetului Petre Roman, erau greu de rea­lizat pe cale sindicală!