1990: "Ziare, ziare, ziareee!!!"

Decembrie 1989, ultimele zile ale "Epocii de Aur": în România încă socialistă apăreau 495 de ziare şi reviste. Anul 1990: scăpată din chingile propagandei şi autoproclamată ca fiind "liberă", presa a explodat brusc aruncând în mâinile românilor avizi de informaţii peste 1.450 de publicaţii. Vremuri de glorie, în care presa visa deja că este "a treia putere în stat". Şi afirmau sus şi tare că ar fi şi "cîinele de pază al democraţiei".

Acum două decenii, românii au constatat brusc, peste noapte am putea spune, că s-au procopsit cu ceva de care nu mai avuseseră parte de foarte mult timp: libertatea de exprimare. Iar prima "rampă de lansare" a acestei libertăţi a fost atunci presa scrisă. O presă nouă care se autoinventa din mers, aruncând asupra opiniei publice avide de informaţii un potop de ziare şi reviste, unele mai "libere" şi mai "democrate" decît altele. Atât de libere încât puteau să ignore chiar şi regulile ortografiei: ori de câte ori venea vorba despre Ceauşeşti, numele lor era scris neapărat cu litere mici.

CUM A NĂPÂRLIT PRESA COMUNISTĂ
Startul în cursa înfiinţării de ziare noi şi "libere" s-a dat chiar pe 22 Decembrie 1989. Cu o zi înainte, redacţia Scînteii a trimis la tipar ziarul pentru a doua zi. Evenimentele, care au culminat cu fuga Ceauşeştilor, au blocat însă difuzarea "organului de partid". Apoi, în jurul orei 14:00, în punctele fierbinţi ale Capitalei şi-a făcut apariţia o foaie volantă, distribuită gratuit.

De fapt era tot un fel de Scînteia, dar una care "năpârlise" brusc şi, după ce renunţase la cele două medalii comuniste pe care le arbora de câteva decenii bune pe frontispiciu, şi-a zis timp de câteva zile Scînteia Poporului. A doua zi, ciudăţenia şi-a reluat forma de ziar normal, în opt pagini. Apoi, începând cu 25 Decembrie 1989, Scînteia Poporului a fost rebotezată Adevărul, nume care, în ciuda multor metamorfoze redacţionale, s-a păstrat până astăzi.

Tot la 22 decembrie 1989 a apărut şi Libertatea, un ziar nou clădit, însă pe "scheletul" fostei Informaţia Bucureştiului. Acum, după două decenii şi dincolo de succesul său la public, tabloidul Libertatea este privit oarecum de sus. Atunci, la începuturile sale, noul ziar îşi spunea "Cotidian al cetăţenilor Capitalei şi tribună liberă a Frontului Salvării Naţionale". Tot în acele zile fierbinţi de la sfîrşitul anului 1989 au reapărut deja consacrata România liberă precum şi Tineretul liber, "avatar" democratic al fostei Scînteia tineretului.

POLITICA STRĂZII
În tot anul 1990, libertatea de exprimare câştigată la Revoluţie s-a manifestat acut, mai ales la nivelul străzii. Transformarea FSN în partid, concurent viguros al firavelor "partide istorice" abia apărute, a împărţit atunci populaţia în două tabere: "ai noştri" şi "ai lor". Tabere care îşi scandau opiniile în mitinguri, pe cât de "spontane" pe atât de atent organizate din umbră. "Noi muncim, nu gândim", "Moarte intelectualilor", "Nu ne vindem ţara", "Ion Raţiu şi ai lui, huliganii neamului", "Cine a stat cinci ani la ruşi, nu poate gândi ca Bush", Coposu roade osu'", "Iliescu nu uita, asta nu e ţara ta", erau "zicerile de bine" la modă în acea perioadă.

În primele săptămâni de "libertate", presa nou apărută s-a poziţionat clar de partea FSN, autodefinit ca "emanaţie a Revoluţiei". Apoi, cam de pe la mijlocul lunii februarie 1990, ziarele, mai ales cele centrale, s-au împărţit: România liberă s-a făcut purtător de cuvânt al "opoziţiei", iar Adevărul al FSN-ului. Ulterior, pe "arena" presei libere au apărut ziarele de partid. Dimineaţa şi Azi, plus multe gazete locale s-au aliniat în spatele puterii. În favoarea "opoziţiei" s-au situat Dreptatea ­ organ de presă al PNŢ-CD, plus Liberalul şi Viitorul care promovau doctrina PNL.

Marile "invenţii", ajunse rapid în "topul" preferinţelor, au fost revistele săptămânale. Care s-au numit Zig-Zag, Expres, "22" , Phoenix, Contrapunct, Oblio, Baricada, Tinerama, dar şi Naţiunea, Europa ori România Mare. Plus multe altele, acum de mult uitate.

DĂ PUBLICULUI CE-ŞI DOREŞTE!
Scăpat brusc de rigida şi plicticoasa propagandă comunistă, consumatorul român de presă a început să pretindă informaţii cât mai interesante. Dorinţă satisfăcuta din plin atât de presa cotidiană, cât şi de pleiada revistelor "săptămânale". La sfârşitul lui '89, "tirul încrucişat" declanşat de Adevărul şi România liberă s-a concentrat asupra vieţii de huzur a familiei Ceauşescu. Atunci au fost puse în circulaţie poveştile despre "robineţii de aur din Palatul Primăverii" ori cele despre cântarul, tot din aur, cu care Zoia le drămuia câinilor hrana. 

 

Nişte fantasmagorii pe care publicul le-a crezut doar pentru că "a scris la ziar despre asta". Apoi, tot pentru a capta atenţia publicului, Adevărul a început să publice în serial celebrele "Orizonturi roşii" ale generalului Pacepa. Au urmat dezvăluirile privitoare la organizarea şi activitatea Securităţii, dar şi a serviciilor secrete de pe alte meridiane. Iar de aici până la subiecte legate de "teoria conspiraţiei", tainele Masoneriei ­ naţionale şi mondiale ­ ori relatarea unor episoade neştiute ale istoriei recente nu a mai fost decât un pas. Un pas care, odată făcut, a adus succesul de public al "săptămânalelor".

EXPERIENŢE RATATE
"Explozia" titlurilor de publicaţii a fost susţinută de tiraje la care ziarele de acum nici nu mai pot visa. Adevărul şi România liberă tipăreau zilnic 1,5 milioane de exemplare. Este drept că imensul tiraj al Adevărului s-a bazat pe abonamentele la Scînteia comunistă, care fuseseră deja încheiate în ultimele săptămâni ale regimului comunist. La fel au stat lucrurile şi în cazul României libere. Ceva mai modeste, Tineretul liber, Dimineaţa, Universul, Dreptatea, Azi aveau un tiraj de "numai" 700.000 de exemplare. Iar nou apărutele săptămânale Expres şi Zig-Zag au ajuns rapid la 600.000.

Iar pe atunci, chiar şi presa culturală, reprezentată de România literară sau 22 se lăfăia în tiraje medii de peste 100.000 de exemplare. Dar asta nu înseamnă ca nu au existat şi "experienţe" ratate, de fapt nişte ciudăţenii publicistice care au supravieţuit foarte puţin. Una dintre ele s-a chemat Bîzdîgania, care afirma că "dacă o să mai apară încă un număr, o să fie altă bîzdîganie". N-a mai apărut, iar acel prim număr a fost şi unica sa apariţie.

Un alt procedeu de captare a atenţiei publicului au fost subiectele legate de sex. Primele încercări de acest fel au fost povestioarele cu tentă erotică publicate de revista Oblio. Deşi aceasta a fost, pe ansamblu, o publicaţie destul de interesantă, ea nu a reuşit să reziste prea mult pe o "piaţă" care devenise deosebit de dinamică. Ceva mai târziu, dar tot în 1990, a existat şi tentativa de a lansa o revistă centrată pe subiecte de natură strict sexuală, o revistă care s-a numiti Buci şi ţîţe.

În mod cu totul neaşteptat şi în ciuda titlului explicit, nici aceasta nu a reuşit să supravieţuiască decât câteva numere. Ei, vremea tabloidelor cu "fata de la pagina..." nu sosise încă.

"VOCILE" TRANZIŢIEI
Cine erau cei care au scris în ziarele nou apărute? Cum cine? Ziariştii! Aceiaşi care cu doar câteva săptămâni inainte scriau în presa comunistă. Ziarişti care, răspândiţi uniform prin noile-vechi redacţii, se vor bucura în scurt timp de un mare succes. Cornel Nistorescu, Ion Cristoiu, Dumitru Tinu, Sorin Roşca Stănescu, Horia Alexandrescu sunt doar câţiva dintre ziariştii proveniţi din fosta presă comunistă, condeie de incontestabilă valoare, care s-au lansat cu succes în presa democratică.

"Reşapaţi" astfel, cei mai talentaţi dintre ei îşi vor asuma şi ulterior vor pretinde să li se recunoască rolul de "formatori de opinie". Dar şi pe cel de ghizi pe căile întortocheate ale democraţiei. În scurt timp, lor li se vor alătura mulţi alţii care, veniţi din alte meserii, şi-au descoperit vocaţia de ziarişti. Şi, dintre aceştia, câţiva s-au impus şi au devenit nişte "voci" puternice, care se fac auzite chiar şi acum.

O prezenţă cu totul inedită a fost atunci o serie de foşti angajaţi ai Securităţii care au ieşit discret în public semnând sub nume de împrumut. Ei au fost autorii unor articole, foarte apreciate de publicul cititor, privitoare la activitatea Securităţii, la organizarea ei internă şi alte detalii pe care românii le aflau atunci pentru prima dată. În timp, aceşti "ziarişti în misiune" au predat ştafeta şi, înainte de a dispărea în anonimat, şi-au lăsat în urmă "ucenici" mai tineri.

Fapt care, în timp, a lansat suspiciunea, nici acum clarificată, că serviciile secrete ar avea agenţi de influenţă, "acoperiţi" sub calitatea oficială de "jurnalişti de investigaţii". Fapt care mult mai târziu, prin 1995-'96, l-a făcut pe Ion Cristoiu să anunţe pe un afiş expus în redacţie că: "M-am săturat de agenţii secreţi analfabeţi de la Evenimentul zilei". Iar acum vreo câţiva ani, tot el a recunoscut că a fost rugat de "servicii" să angajeze anumiţi ziarişti.

O AFACERE NUMITĂ "PRESA"
De fapt, în cele două decenii care au trecut de la gloriosul an 1990, majoritatea ziarelor şi revistelor care s-au bucurat atunci de succes a dispărut de pe piaţă. Unele dintre ele, rapid, după doar câteva apariţii. Altele, după câteva luni sau chiar ani. Iar ele au lăsat locul altor publicaţii mai mult sau mai puţin politizate. În anii care au urmat, afacerea "Ziarele", devenită din ce în ce mai profitabilă, s-a concentrat în câteva "trusturi de presă".

Acum, la două decenii de la acel început glorios, presa românească, sugrumată de ghearele "crizei economice", se zbate din greu să supravieţuiască. Ehei, unde or fi tirajele de altădată?