De 15 ani, Ioana Ionescu, mama eroului martir Alexandru Radu Ionescu, se intreaba in fiecare zi cine i-a ucis, pe 21 decembrie 1989, copilul care avea atunci doar 17 ani. "Traiesc doar cu gandul ca Dumnezeu va ingadui sa-mi revad copilul, spune ea. Dar pentru asta, trebuie sa stiu sa iert. Chiar si pe acela care mi-a ucis copilul... Vreau sa stiu pe cine trebuie sa iert!" Alexandru Radu Ionescu avea doar 17 ani in decembrie ’89. In acea zi de joi, 21 decembrie, abia venise de la scoala cand mama lui l-a sunat, rugandu-l sa ramana in casa, pentru ca era speriata de ceea ce se intampla in centrul Bucurestiului. I-a promis ca o va astepta cuminte, dar si-a dat seama apoi ca nu putea rata clipa pe care o asteptase atat de mult... A plecat, l-a luat in drum si pe prietenul lui, alergand pe strazi la intalnirea cu moartea.

„In cartierul nostru era incredibil de liniste, isi aminteste prietenul lui Radu. In statia de metrou, la fel. Parea o farsa... Abia pe la Hanul lui Manuc am intalnit o multime de oameni care scandau "Timisoara! Timisoara!" si ne-am alaturat lor. Erau putini si erau tineri... ". In fata la Inter, Radu l-a prins de brat si i-a spus: „Asculta, orice s-ar intampla, nu plecam! Nu suntem lasi!". Si-au ramas.

Ultima scrisoare de dragoste

Din buzunarul de la geaca, Radu a scos o jumatate de paine. Plecase de acasa hotarat si pregatit sa ramana pana la sfarsit. Nu stia ce inseamna sfarsitul... Cocotati pe mesele aduse de la „Dunarea", cativa timisoreni incercau sa vorbeasca multimii despre revolutia inceputa acolo si, ca sa se auda mai bine, tipau prin niste... burlane. Scena parea comica, dar nimeni nu zambea... In fata lor erau aliniati, in siruri aproape perfecte, scutierii. Radu si prietenul lui au intrat in „Dunarea", sa caute pentru timisoreni o statie de amplificare. N-au gasit, asa ca s-au intors printre manifestanti. Intre ei si cordoanele de ordine cineva trasase pe asfalt, intre timp, o dunga rosie, putin tremurata... Era semnul imaginar al baricadei care avea sa se inalte cateva ore mai tarziu.

Se facuse racoare. O tanara le-a prins de brat o fasie de tricolor. Erau revolutionari „declarati"... Se imparteau flori fortelor de ordine, cei curajosi se apropiau de scutieri si le lasau pe carambii bocancilor incremeniti in asteptare. De la o fereastra a blocurilor amplasate deasupra Salii Dalles, cineva filma disperat, cu o camera video de amator. Radu primise si el, de undeva, din spate, o garoafa alba, pe care o tinea strans, pentru ca voia sa i-o duca mamei, dovada ca a fost Acolo... In buzunarul de la piept pastra o scrisoare de dragoste primita de la o admiratoare din liceu. „(...) Dar tu nu ma vezi, nu intelegi, nu-mi auzi inima... Dar cand treci, tu nu stii ca imi lasi umbra ta? Tu esti iarna aceea pustie ce ma frange in fiecare despartire cu ochi straini si plecari definitive spre tarmuri stiunse de dor... Daca te voi revedea candva... te voi intreba daca n-au fost clipe cand inima ti-a tresarit fara motiv. Iti voi raspunde: inseamna ca ai auzit strigatul din inima mea ranita, iubitul meu... Radu, oare iti voi mai revedea ochii, acei ochi iubiti care au devenit oglinda vietii mele?..."

Impuns cu baioneta

„Nu stiu cand a fost impuscat, marturiseste prietenul lui Radu. N-am vazut, cred ca n-am avut cand... Am simtit doar lovitura camionului militar care a intrat in multime. Radu era in dreapta mea. Am cazut la pamant, inconstient. Imi amintesc ca am fost luat de oameni si dus intr-o scara de bloc. Ca, langa mine, o fata plina de sange si-a dat sufletul si ca securistii care au intrat peste noi, crezand ca sunt si eu mort, m-au lasat... Am fost dus la spital de o salvare si am avut noroc ca am scapat cu viata, aveam bazinul facut praf. De moartea lui Radu am aflat dupa o luna de zile cand, intors acasa, mama m-a dus, fara sa-mi spuna nimic altceva, la cimitir, langa mormantul celui mai bun prieten pe care l-am avut vreodata..."

In seara aceea de joi, 21 decembrie, au incercat sa-i ascunda pe cei morti si i-au tarat in crama de la „Dunarea". „Bocancii lui Radu, care fusesera noi, erau dezlipiti din talpa, hainele erau zdrentuite, se cunostea ca baiatul meu fusese tarat pe jos", povesteste mama lui Radu. Nimeni dintre aceia care pot vorbi nu poate spune exact ce s-a intamplat cu trupul acestui copil, dupa ce a fost ucis. „Avea niste semne ciudate pe maini, ca si cand ar fi fost intepat cu sarma ghimpata, isi aminteste sora eroului. Apoi, ceva ce nu inteleg, a fost impuns cu baioneta in stomac... Am inteles ca dupa ce zona a fost eliberata, i-au insirat pe peluza Teatrului National si asa verificau care mai este in viata..." La inmormantare, mijlocul tanarului era incins intr-un brau lat, pentru ca masina grea care trecuse peste el il zdrobise...

Intors acasa dupa cinci zile

„Cand m-am intors in acea zi de la serviciu si am vazut ca nu este acasa, am presimtit ca a plecat acolo, spune mama lui Radu. Am asteptat toata dupa-amiaza sa se intoarca. In zadar... Imi spusesem „daca pana la ora 21 fara 15 minute nu vine, plec dupa el". Dar deja stiam, in adancul sufletului meu, ca el nu mai este. La ora la care a murit, mi s-a facut rau, din senin. Cred ca toate mamele simt cand le moare copilul... Cu cateva minute inainte sa ies pe usa, a sunat la noi mama prietenului cu care plecase. Mi-a zis doar: „Doamna, baiatul meu este la spital, dar Radu al dumneavoastra nu mai vorbeste". Atat. Am stiut atunci ca murise... Si l-am rugat pe Dumnezeu sa ma ajute sa trec peste aceasta grea incercare..."

In aceeasi noapte, rudele l-au gasit pe Radu la morga „Mina Minovici". Era dezbracat, intins pe o masa, cu buletinul pe piept. Alti cativa tineri, cu actele de identitate la indemana, erau asezati pe jos. Nu l-au putut lua acasa, medicii legisti repetau la nesfarsit ca nu aveau ordin sa-i dea. „Doar hainele lui mi le-au dat, spune mama eroului. In fiecare zi bateam drumul spre morga si de fiecare data ne intorceam fara el. Stiind ce s-a intamplat cu mortii de la Timisoara arsi la crematoriul "Cenusa", imi pierdusem orice speranta... Dar pe 26 decembrie l-am adus acasa si l-am inmormantat. Nu i se facuse nici o autopsie, nu i se eliberase nici un certificat medico-legal. Pe cerificatul lui de deces, la cauza mortii scrie "cazut in Revolutie"". Statul roman inventase atunci o noua boala incurabila...

„Astept sa-mi vad copilul"

Au trecut 15 ani de tacere si complicitate. 15 ani sub care i-am ingropat sub lespezi de uitare, mai grele decat placile de marmura din Cimitirul Eroilor. Ce mai asteapta de la viata mama unui copil ucis la 17 ani? „Supravietuiesc doar cu gandul ca Dumnezeu va ingadui sa-mi revad copilul, spune ea. Dar pentru a ajunge acolo unde este el acum, trebuie sa stiu sa iert. Chiar si pe acela care mi-a ucis copilul... Dar nu s-a gasit nici un vinovat ii atunci nu stiu pe cine sa iert... Daca isi va recunoaste vina, n-o sa ma duc sa-l impusc in cap, asa cum a facut el cu baiatul meu... Singura mea "pedeapsa" va fi iertarea... I-as spune doar ca fiul meu fost un baiat tare bun..., dupa ce el a murit, o fetita din bloc mi-a zis plangand: "Cine ma mai apara pe mine acum de oamenii rai?".... De la opt ani, Radu facea iahting, era in lotul national. Spunea: "Imi place iahtingul pentru ca ma face sa gandesc. Si ma simt liber". Avea un metru optzeci si doi. Si avea ochii ca viorele. Si cand te gandesti ca acum o sa fie si mai frumos. Acolo, in lumina... Era sincer si curat la suflet. Cand i-au murit pestisorii, m-a certat ca am vrut sa-i arunc, i-a luat si i-a ingropat in curte. Din vara isi uitase buletinul la un prieten. Si l-a luat inapoi pe 20 decembrie, parca presimtind ca va trebui sa i se verifice identitatea. Avea in ziua aceea asa, o neliniste. A fost la sora lui, si-a luat un pulover si s-a dus. Mai tarziu, directorul liceului lui mi-a spus: "Si eu am fost la Inter, dar am fugit. Si nu mi-o iert"... Sa nu credeti ca-mi este mai putin dor de el, ca nu plang, marturiseste mama lui Radu. In fiecare seara, inainte de culcare, ma duceam la el, il pupam, ii spuneam: "Noapte buna, mama". Mi-e greu ca nu mai pot face asta... Iar unii spun ca acesti copii au murit ca prostii. N-au inteles semnificatia sacrificiului lor. Cand ii spuneam: "Nu va impotriviti stapanirii", el imi raspundea: "Mama, eu nu mai pot trai in lumea asta plina de minciuna. Trebuie sa iesim, mama. Trebuie! Toti, mama, toti!"."

Si revolutionarii cer redeschiderea dosarelor

Alaturandu-se campaniei initiate de Jurnalul National, Asociatia „21 Decembrie 1989" a trmis o scrisoare procurorului general al Romaniei, Ilie Botos, caruia-i solicita „redeschiderea si trimiterea in instanta spre urgenta solutionare a tuturor dosarelor legate de evenimentele din data de 21 spre 22 decembrie 1989 in Bucuresti. Totodata, se spune in aceeasi scrisoare, va solicitam sa luati toate masurile legale impotriva celor raspunzatori de neinstrumentarea (nici pana la aceasta data) a acestor dosare".

„Noaptea cea mai lunga" s-a stins

Sapte dintre numele omise de Parchetul Militar sunt prezente pe prima lista a martirilor din 21 decembrie, publicata de ziaristul Vasile Neagoe in numerele din martie 1990 ale revistei Expres (celelalte trei apar pe lista Asociatiei „21 decembrie 1989"). De altfel, Vasile Neagoe a fost printre primii care au incercat elucidarea misterelor Revolutiei. A adunat probe de la martori, de la personalul medical care s-a ocupat de raniti, de la rudele mortilor, de la victime. A publicat aceste marturii senzationale intr-un documenrtar serial, intitulat „Noaptea cea mai lunga". N-a apucat nici el sa-i vada platind pe cei vinovati de atrocitatile comise in decembrie, caci la cativa ani mai tarziu, Vasile Neagoe s-a stins din viata, victima a unui suspect accident de circulatie. Intrebarile au murit, pentru o vreme, o data cu el... „La ora 17:30m in fata la Dalles s-a tras in plin. Au fost impuscati mortal cel putin 13 dintre noi. Printre ei: Mihai Gatlan de 19 ani, Cornel Baldovin de 38 de ani, Petrica Proptean de 21 de ani, Alexandru Radu Ionescu de 17 ani. Un ofiter superior, martor al acuzarii in „procesul celor patru", avea sa declare in fata instantei si a tarii: „Ne-am deplasat dispozitivul de la Dalles la Intercontinental". El nu a mai spus ca aceasta mutare de dispozitiv s-a facut peste cadavre si raniti. (...) Trupele care au participat la represiune sunt UM 01210, UM 01908, sprijinite cu forta de un batalion specializat in paza aeroportuara, comandat de maior Amariucai si aflat in directa subordonare a Marelui Stat Major, batalionul dr cercetare- diversiune de la UM01020, Regimentul de garda Academia Militara, ale securitatii - Scoala de securitate de la Baneasa, trupe de securitate, cum ar fi UM0865, Campina, USLA si cadre in civil, ale militiei. (...)". (Vasile Neagoe - „Noaptea cea mai lunga" - „Expres", anul I, nr. 8, 23-29 martie 1990)

Pledoarie pentru ucigasi

Voi vorbi iar pentru cei din jur, voi rosti iar cuvintele lor, pentru ca ei sunt prea speriati si prea obositi si nu pot acum... Prima oara am incercat sa-ti cer inapoi tot ce mi-ai furat. Si nu-mi luasei decat viata. Dar locul gol, lasat de mine, nu umpluse spatiul din jurul tau, tu nu radeai cu bucuria mea, nu plangeai cu lacrimile mele si nu-mi visai visele. S-atunci, pentru ce m-ai pradat? Credeam ca anii mei tineri iti vor lumina macar viata, credeam ca puterea mea de a spera o voiai sau, poate, culoarea albastra a ochilor mei. Dar nu ai nimic din toate acestea si-atunci... pentru ce?

Voiam sa-ti cer viata inapoi. Dar o pierdusei, ametit de curajul tau, pe muchia unei senile sau in arsura unui glont. Nu mai aveai nimic: nici victoria, nici amintirea privirii mele, atunci cand m-ai ucis. Doar gustul sarat al sangelui, asa cum simt animalele de prada, sfartecand. Apoi, as fi vrut sa-ti vorbesc despre mine. Sa-ti spun doar ca am plans pentru Timisoara, ascultand Europa Libera, ca aveam 17 ani si doream sa reusesc la facultate, ca-mi placea iahtingul si ca-mi iubeam varsta. As fi vrut sa-ti spun ca-i promisesem mamei mele ca nu voi iesi in strada, dar mi-am calcat cuvantul, pentru ca nu eram las si ma grabeam, fara sa stiu, la intalnirea cu tine. Daca nu eram eu, era altcineva... poate sora mea, poate prietenii mei sau, poate, copilul tau, peste al carui trup ai fi trecut, fara sa tresari, cu autocamionul militar. Daca l-ai fi vazut, prin luneta pustii, departe, in multime, ce-ai fi facut...? Dar copilul tau e langa tine, priveste la televizor si rade, se loveste la mana si plange, ofteaza, doarme sau te priveste. Il mangai pe frunte si-l saruti pe obraz si ti se rupe sufletul daca-l doare capul sau vreun dinte, caci lacrimile lui sunt bulgari de durere pravaliti peste inima ta... In acelasi timp, intr-o casa pustie, mama mea, rasfirand fotografiile mele, plange, imi priveste vechile caiete de compuneri si plange, scrisul meu ramas in caietul cu numere de telefon si plange. Imi vede numele zgariat de mine pe geamul de la bucatarie si plange. As fi vrut sa te fac sa intelegi singuratatea mamei mele...

Si as fi vrut sa cred ca macar iti pare rau ca ai plans ascuns, ca mi-ai adus o floare la cimitir, dar nu ti-am auzit nici plansul, nici pasii la mormant. As fi vrut doar sa te fac sa intelegi ca am murit si pentru tine, ucigasul meu... Pentru libertatea ta si pentru viata copilului tau... Si daca n-ai avea timp sa ma asculti, ti-as spune doar ca sunt gata sa te iert, in orice zi ti-ai recunoaste vina...

Cine a apasat pe tragaci?

In 1991, Procuratura Militara Bucuresti, prin vocea maiorului Vasile Pantea, dispune solutia de incetare a urmaririi penale in dosarul privind primele sapte victime din 21 decembrie 1989, strivite sub rotile camionului militar ucigas, in fata Salii Dalles.

Motivatia procuraturii este urmatoarea: moartea celor sapte s-a datorat unui incident care poate fi considerat ca un accident. Aceste cercetari au fost definitive, sub aspectul ca jertfa celor sapte tineri se incadreaza in situatia cazului fortuit. Parintii eroului martir Alexandru Radu Ionescu nu au primit nici o instiintare oficiala cu aceasta concluzie a procurorilor. Nu li s-a adus la cunostinta nici vreo alta solutie in cazul mortii fiului lor, desi, in 1990, tatal lui Radu a fost chemat la Parchet pentru noi probe la dosar. I s-a cerut atunci sa aduca martori in acest caz (n.r. - ?!). Cateva luni mai tarziu, a citit si el din ziare cum ca baiatul lui, plecat la 17 ani sa rastoarne regimul cu o floare in mana si-o scrisoare de dragoste la piept, a murit intr-un stupid accident de circulatie. A aflat ca soferul acelui autocamion militar, lovind fiind la cap de o caramida aruncata din multime, a pierdut controlul volanului si a intrat in manifestanti. Ce misiuni avea acolo acel militar, de ce se indrepta inspre multime?

Sunt intrebari la care ar trebui gasit un raspuns... In cazul lui Radu e greu de precizat daca impactul cu aceasta masina a fost fatal, fiindca el a fost impuscat si in cap (glontul a intrat prin obrazul stang si a iesit pe la ceafa). E mai logic de presupus ca intai au tras in el si ca, din acest motiv, Radu nu a mai avut cum sa evite impactul cu autocamionul militar. Cine a apasat pe tragaci?

Pana acum, Parchetul Militar nu a gasit nici un vinovat... Ba mai mult, autoritatile au fost asa de „tulburate" de moartea acestor tineri incat in 1992, la trei de la moartea lui, pe adresa eroului Alexandru Radu Ionescu soseau ordine de incorporare trimise de Comandamentul Militar Sector 3 care se incheiau cu sarcasticul avertisment „in caz de neprezentare veti suferi rigorile legii...".