Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Dată fiind dezbaterea din ultimele zile pe tema incinerării, a acceptului sau refuzului dat de Biserica Ortodoxă acestei practici funerare, Jurnalul Naţional a decis să prezinte în câteva articole informaţiile referitoare la relaţia dintre cremaţiune (incinerare) şi religiile lumii. Cu menţiunea că, la această oră, în lume, incinerarea este o procedură funerară din ce în ce mai populară. Biserica Ortodoxă română precizează însă că le va refuza incineraţilor orice asistenţă religioasă, fie la înmormântare, fie la pomenirea pentru morţi după înmormântare.
Incinerarea (cremaţiunea) este o tehnică funerară care vizează arderea şi reducerea la stadiul de cenuşă a cadavrelor umane. Cenuşa poate face ulterior obiectul unui ritual, cum ar fi păstrarea într-o urnă sau dispersarea sa într-un loc anume, care este deseori simbolic pentru defunct – cum ar fi oceanul, pentru marinari, de exemplu.
Cremaţiunea este instituţionalizată în Asia prin budism şi hinduism, fiind, împreună cu înmormântarea, una dintre tehnicile cele mai comune utilizate de oameni. Îmbălsămarea sau taxidermia sunt mai rar utilizate, dar uneori pot preceda o cremaţiune.
De câteva decenii încoace, în Occident şi în ţările occidentalizate, cremaţiunea se realizează într-un crematoriu. Cadavrul este pus într-un sicriu şi acesta este băgat într-un cuptor încălzit la 850 de grade Celsius. Căldura, şi nu flăcările, este cea care reduce cadavrul la stadiul de cenuşă. Incinerarea durează circa o oră şi jumătate.
În Israel, utilizarea crematoriilor este foarte prost văzută, pentru că acestea amintesc de lagărele de exterminare utilizate în timpul Holocaustului.
Religia creştină (potrivit site-ului cremation-ou-inhumation.fr)
Confesiunea catolică:
Decizia de interdicţie din 1886 îi priva de mormânt creştin pe cei care doreau să fie incineraţi. Cremaţiunea, de la decretul Sfântului Scaun din iulie 1963, nu mai este interzisă, sub rezerva ca acest act să nu fie ales din raţiuni contrare doctrinei creştine. Religia continuă, totuşi, să privilegieze înmormântarea corpului neînsufleţit al defunctului.
Confesiunea protestantă:
Această practică este acceptată de calvinişti şi de luterani încă din 1898.
Protestanţii adventişti şi presbiterieni nu acceptă incinerarea.
Confesiunea ortodoxă:
Cremaţiunea este condamnată de Biserica Ortodoxă din mai multe motive: incinerarea este străină tradiţiei Bisericii; insistenţa privind înmormântarea este bazată pe respectarea corpului uman, ca operă a lui Dumnezeu, căruia i se opune violenţa cremaţiunii şi a tratamentului la care este supus cadavrul; anumite motivaţii ale incinerării, cum ar fi respingerea corpului defunctului, dorinţa de a şterge memoria defunctului, distrugerea totală a unei persoane, sunt considerate incompatibile cu credinţa creştină.
Biserica ortodoxă a Greciei a publicat în 2006 un text în care declară că “Biserica nu se opune şi nu are dreptul de a se opune incinerării defuncţilor care aparţin altor religii sau altor confesiuni creştine. Pentru credincioşii ortodocşi, totuşi, ea recomandă, conform lungii tradiţii ecleziastice, înmormântarea cadavrului drept singura cale pentru descompunerea corpului decedatului”.
Religia mozaică (evreiască)
În mod tradiţional, cremaţiunea este interzisă de iudaism. Evreii refuză incinerarea. Un crematoriu, al cărui sediu a fost ţinut secret, a existat totuşi în Israel între 2005 şi 2007, dar el nu a funcţionat, practic, niciodată, pentru că un incendiu voluntar provocat de evreii ultraortodocşi l-a scos definitiv din uz.
Versetele 12 şi 13 ale capitolului 31 din “Întâia Carte a lui Samuel” reprezintă unica referire la Fostul Testament privind o incinerare voluntară decisă de o persoană, dar ea a pus probleme exegeţilor şi specialiştilor în istoria religiilor, verbul în ebraică putând la fel de bine să se traducă prin “incinera” sau “îmbălsăma”.
Religia islamică:
Cremaţiunea nu este tolerată de Islam, această religie are propriile rânduieli funerare.
Hinduism
Regula spune că hinduşii sunt incineraţi după moarte.
În India, religia cea mai răspândită este hiduismul. Credinţa care defineşte hiduismul este aceea că, în mod obişnuit, un om trăieşte într-un ciclu existenţial al reîncarnărilor succesive, denumit “samasara”. Scopul final al existenţei pentru un individ este acela de a ieşi din aceste cerc “vicios”, eliberându-se. Corpul fizic este doar un vehicul care duce sufletul. Moartea este doar o trecere într-o nouă existenţă şi într-un nou corp. Ca parte a acestui proces, incinerarea reprezintă etapa finală în care omul renunţă la orice formă de ataşament, inclusiv la ataşamentul faţă de propriul trup. RigVeda, una dintre cele mai vechi scripturi indiene, conţine mai multe versete care se referă direct la incinerare ca la un ritual în care Zeul Focului Agni purifică prin ardere corpul fizic. Prin distrugerea totală a acestuia, este împiedicată orice tentativă a spiritului de a se întoarce în acelaşi “ambalaj”.
Budism
Incinerarea este recomandată şi foarte practicată, dar nu obligatorie.
Primii budişti au urmat obiceiul indian de a arde corpul după moarte. Corpul lui Buddha a fost de asemenea incinerat, iar cenuşa şi rămăşiţele au fost împărţite şi distribuite mai întâi în opt locuri, ca relicve sfinte pentru a fi onorate. În budism, “Corpul este comparat cu o casă de oaspeţi; este locul unde rămânem pentru o perioadă scurtă de timp şi nu e permanent. În căutarea conştiinţei, locuim cu chirie în acest trup. Când vine clipa că spiritul să plece, casa cu chirie trebuie abandonată definitiv” a explicat Dalai Lama. Se spune că un budist se pregăteşte toată viaţa pentru momentul morţii, când sufletul părăseşte corpul. Se consideră că procesul durează între 3 şi 49 de zile, este numit bardo şi este descris în amănunt, în “Cartea tibetană a morţilor”. După ce sufletul s-a desprins definitiv de corp, ce se întâmplă cu corpul nu mai este la fel de important. În Tibet, corpul era incinerat sau oferit spre hrană vulturilor.
În cazul marilor maeştri tibetani, incinerarea tradiţională presupunea o pregătire specială. Trupul era ţinut în gheaţă timp de câteva zile. Apoi era uns cu uleiuri speciale, îmbrăcat cu haine de ceremonial, aşezat în poziţie de meditaţie, cu picioarele încrucişate şi apoi ars. Resturile erau adunate, depuse şi închise într-un monument funerar, numit stupa.
