Afacerea "Feodot" şi căinele Grind

Intr-o dimineaţă, soţia unui anume Ion Costea se prezintă la şeful postului de miliţie din comună şi reclamă dispariţia, peste noapte, a soţului ei.

- Nu ştiu unde s-o fi dus, dar e ceva necurat la mijloc!, zise femeia, străngăndu-şi mai bine colţurile basmalei.
- S-o fi dus la... Ştii tu mai bine unde! Ce să mai zic?, strecură o aluzie plutonierul Anghel.

Ion Costea era cunoscut ca hoţ, aşa-zis "din obişnuinţă". Fura ce găsea, fapt pentru care intrase de mai multe ori in conflict cu legea.
- Mi-ar fi spus, zău!, căută Maria să-l convingă. N-a mai pus măna, hăt...!
- Lasă, lasă... spuse plutonierul, cu un gest moale. Crezi că noi dormim?
- Nu zic, dar cu Ion al meu s-a intămplat ceva necurat. Asta-i presimţirea mea de femeie! Bun-rău, e bărbatul meu şi trebuie să-i vin in ajutor. Pănă acum ar fi venit acasă...
- Ce te face să crezi că s-ar fi intămplat ceva?
- Aseară, pănă să se culce, bolborosea intruna: "Las’, că-i arăt eu!...". L-am intrebat care-i oful, dar n-a fost chip să-i scot o vorbuliţă. M-a păndit pănă am adormit, apoi cine ştie unde s-o fi dus...

- A avut vreun conflict cu cineva?
- Nu. Voia să intre şi el in răndul oamenilor.
- Atunci?
- Nu ştiu. Dar ceva rău s-a intămplat. Inima nu mă inşală...
Mişcat, şeful de post face investigaţii şi află că Ion Costea fusese văzut pe la miezul nopţii ducăndu-se la deal, unde erau viile. Cineva auzise un ţipăt care i se păruse a fi de om.

"Te pomeneşti că nu-i a bună...", găndi şeful de post. "Le-o fi prins careva la struguri!"
Hotări o scotocire in vii şi il găsi. Ion Costea era intr-o viroagă, cu capul plin de sănge. Mort! Lăngă el, un sac de iută, cu nişte struguri...
Strugurii, şapca
şi şperaclul

Plutonierul Anghel incepu cercetările. Aproape in fiecare vie era căte o colibă in care sătenii stăteau noaptea şi, uneori, ziua, şi işi păzeau strugurii. Controlănd colibele, subofiţerul găsi in uşa uneia, ce aparţinea lui Dode Ailenei, un şperaclu, iar lăngă uşă - şapca victimei! Anghel işi trimise repede ajutorul să raporteze evenimentul la judeţ, pentru a veni echipa operativă. Pe Dode Ailenei il chemă pentru interogatoriu.
- Sunt nevinovat, vă rog să mă credeţi! Se tăngui acesta. Azi-noapte nu am fost la vie...
- Dacă ai ceva pe conştiinţă e mai bine să spui... E omeneşte, l-ai prins la struguri sau cănd a vrut să deschidă uşa colibei! Uite şperaclul! Ion ne-a mai dat de lucru cu şperaclul lui. Ştie tot satul...

- Am auzit, dar eu nu l-am văzut ieri...
- Azi-noapte!, incercă să-l corecteze subofiţerul aspru.
- Nici azi-noapte. De trei zile nu l-am văzut. Vă rog să mă credeţi! spuse omul, plecănd capul. Aseară m-am imbătat. Am dormit in şură...
- Şi soţia?
- ...In casă, cu fetele!


Deci, Ailenei nu avea un alibi la capitolul justificarea timpului. Supoziţia se baza pe ideea că soţia lui nu putea şti ce făcuse soţul ei in şură peste noapte...
- N-ai cum să te aperi, zise plutonierul. Te acuză şi şapca lui Costea rămasă lăngă uşa colibei. Acolo l-ai lovit? De ce nu eşti sincer?
- Să spun că l-am lovit eu? De ce, dacă nu l-am atins măcar o dată cu un deget?..., privi Ailenei la şeful de post cu un aer nevinovat.
- Dar despre strugurele ăsta ce ai de zis?, scoase subofiţerul un ciorchine dintr-o pungă.
Era un strugure parfumat, cu boabe mari, părguite.
- Gustă!, il indemnă Anghel.
Ailenei, după ce privi strugurele, luă o boabă.
- "Napoleon"!... incuviinţă din cap, ronţăind boaba de strugure.
- E de la dumneata din vie!, il ţintui Anghel cu privirea.
- Da. Numai eu am soiul ăsta! zise Dode cu măndrie.
- Şi atunci?
- Eu nu l-am omorăt! Altcineva...
- Cine?
- Căutaţi-l. Eu n-am nici o legătură cu... Credeţi-mă!...


Faimosul căine poliţist

Oricăt ar fi negat Dode Ailenei, şeful de post, in acea fază a cercetărilor, nu se putea "dezlipi" de el. Toate "drumurile" duceau la Dode. După ce il lovise pe Costea, acesta - rănit - mai parcursese, in noapte, incă patru sute de metri pănă in viroaga unde fusese găsit.
Sosi şi echipa de cercetare, al cărei şef era căpitanul Roman. După ce Anghel ii raportă datele culese, căpitanul zise:
- O dilemă criminalistică! Toată suma de date acumulate pănă acum converge spre Dode Ailenei. Ceva nu este, totuşi, in regulă. Dacă el ar fi făcut acest "pas" indiferent căt de beat ar fi fost, n-ar fi lăsat la locul faptei şapca şi şperaclul victimei. Sunt "probe" acuzatoare... Instinctul de conservare i-ar fi dictat să le inlăture, aşa cum ar fi trebuit să procedeze şi cu strugurii care au fost găsiţi in sacul lui Costea: să-i inlocuiască, din moment ce numai el ii are, Hm, Napoleon! E ceva ciudat la mijloc!...
- Şi care ar fi calea de rezolvare?, intrebă incet şeful de post.
- Grind. Faimosul nostru Grind. Din ceea ce mi-a raportat ajutorul dumitale, am intuit că afacerea este delicată şi l-am cerut. Trebuie să sosească din clipă in clipă. Este un căine minunat...
Conversaţia lucrătorilor de miliţie fu intreruptă de sosirea unui autoturism. Din el sări vesel Grind! Prieten la cataramă cu căpitanul Roman, căinele veni la ofiţer. Şi amăndoi incepură un pic de joacă... Acest respiro ii dădu şefului de post prilejul să admire din nou căinele. Armonios, proporţionat şi musculos, cu alură suplă şi degajată şi cu reacţii de animal vioi şi deştept. Inalt, peste standard, urechi ridicate, de căine-lup...
- Gata, Grind! Interveni conductorul lui, plutonierul Micu. N-am venit aici să ne jucăm...


Mai avem treabă.

Căinele inţelese vorbele şi veni supus, căutăndu-i privirea cu insistenţă. Era un semn prevestitor că era dispus, incepănd cu acea clipă, să-şi ajute prietenii.
- Hai, băiatule!, il recompensă Micu cu o măngăiere. După ce termini treaba, am să te las liber căt doreşti. Ştiu că te simţi bine aici, la ţară. Aer curat, sănătate...
Grind scănci. Uitănd de joacă şi de măngăieri, căinele intră in atmosfera dinaintea misiunii... Fu ca o agitaţie ascunsă. După ce il măngăie scurt, Micu ii dădu urma de miros de lăngă cadavru. Grind adulmecă şi plecă, fără comandă, să le arate prietenilor săi ultimul drum al omului care zăcea in viroagă.
Se indreptă prin vii in direcţia colibei lui Dode Ailenei.
- Ce ne facem dacă se opreşte la colibă, lăngă şapcă?, strecură şeful de post, care incă nu-şi putea lua găndul de la proprietarul colibei.
- Nu ştiu, să vedem!, refuză căpitanul orice anticipare.
Căinele parcurse vreo cincizeci de metri pe aceeaşi direcţie, apoi devie in dreapta, spre viile din coama dealului.
- Ce face?, intrebă plutonierul Anghel mirat.
- Ştie el..., ii şopti Micu.
După aproape o sută de metri pe noua direcţie, Grind se opri pe o alee de iarbă dintr-o vie, nu departe de coliba acesteia. Aici incepu să se invărtă in jurul unui loc şi să scăncească, aruncănd căte o privire speriată stăpănului său.
- Trebuie să găsim urme de sănge!, interpretă Micu reacţia animalului. La fel ca lui Ringo, părintele său, lui Grind nu ii place mirosul de sănge.


Urmele asasinului in vie

Intr-adevăr, uităndu-se cu atenţie pe pămăntul uscat, cu smocuri de iarbă, cei trei văzură mai multe pete de sănge coagulat.
- ...Şi o aşchie de lemn!, sesiză Micu, arătăndu-i-o căpitanului.
Roman examină locul. Iarba era uşor bătătorită. Spuse:
- Cred că aici a fost lupta. Aici a fost lovit Ion Costea in cap! Oo, este chiar mult sănge! Mă şi mir cum de a ajuns Costea singur pănă la viroagă. Să vedem! Dă-i drumul căinelui mai departe...
Grind reluă urma şi se intoarse pe drumul pe care veniseră pănă la cadavru.
- Ce zici de asta?, il intrebă Roman pe Micu, mirat.
- Că alt drum de intoarcere nu există, spuse grav Micu. Aşa cred. Apoi, către căine: De ce te-ai intors, Grind?
Căinele dădu scurt din coadă şi se aşeză posomorăt la picioarele stăpănului său.
- Ceva nu merge..., spuse conductorul privind la ofiţer.
- Ceva-ceva, totuşi... a mers, zise căpitanul cu indreptăţită speranţă. A descoperit locul agresiunii! Ia să ne găndim puţin... Nu cumva Grind a luat urma asasinului?
- S-ar putea!, se invioră Micu deodată. Ce-ar fi să-i dăm urma de la incălţămintea cadavrului?...
Conductorul nu mai aşteptă nimic şi chemă căinele la el, incurajăndu-l cu vorbe calde.
- Hai, băiatule. Ai făcut treaba numai pe jumătate. Trebuie să găsim...
Grind se arată bucuros la indemnuri şi incepu să zburde. Subofiţerul il lăsă. Cănd căinele conteni, il chemă la el.
- Joacă, inţeleg, dar şi treabă! Tu nu eşti un căine oarecare. Eşti un căine poliţist, Grind.
Inţelegăndu-şi stăpănul "la milimetru", căinele veni lăngă conductorul său, lăsănd botul in jos, dispus să caute... Aştepta doar comanda.
- Hai, băiatule. De aici! ii indică Micu un pantof al cadavrului.
Căinele mirosi incălţămintea decedatului, insă cu toate strădaniile lui, nu reuşi să găsească "firul" urmei. Privi neputincios la stăpăn, aşteptănd parcă să fie demonstrat.

Conductorul, dimpotrivă, il măngăie şi il felicită:
- Bravo, Grind! Bravo!... Ai confirmat ipoteza tovarăşului căpitan, că victima nu a putut ajunge singură de la locul agresiunii pănă aici.
- Zău? se miră şeful de post.
- Acum imi dau seama, băiatule, de ce te-ai intors! continuă Micu să vorbească cu căinele.
- Dar cum a ajuns Costea aici? fu curios Anghel.
- Nu pe picioarele lui! ii răspunse Micu. Dacă ar fi fost altfel, căinele ne-ar fi indicat drumul victimei, urma ei fiind la fel de proaspătă ca şi a asasinului...
- ...?
- Nu te mai chinui atăt! il bătu căpitanul pe umăr pe plutonierul Anghel. Fiind o singură cărare de urme, ii explică el, acestea nu pot fi decăt ale asasinului...
- Oare?!
- Normal, din moment ce nu se observă nici un fel de urme de tărăre. Asasinul l-a adus pe Costea pănă aici in cărcă!
- Neiculicăăă!... exclamă şeful de post. Apoi, după ce se reculese: Da, se poate! Via unde a fost incăierarea este a lui Radu Feodot. Un om căt muntele. asta l-a putut aduce pe Costea in spinare!
- Păi, vezi... zămbi căpitanul.
- Şi şapca victimei? Se intrebă Anghel. Este la coliba lui Ailenei. Şperaclul...
- Ne va lămuri tot Grind, spuse Micu, măngăindu-şi căinele.


Probe ale omorului

Micu puse intr-o pungă de plastic un pantof al victimei, apoi se indreptă spre coliba lui Feodot. Ajunşi in apropierea locului unde avusese loc agresiunea, conductorul ii dădu lui Grind să miroasă pantoful. Insistă ca animalul să-l miroasă bine, apoi ii comandă să caute urma. Căinele găsi urma relativ repede şi plecă de-a lungul aleii cu iarbă, pe lăngă colibă, pănă la o potecă. De aici, ţinu poteca pănă unde se terminau viile şi, in continuare, pănă la casa lui Ion Costea.

- După cum a mers Grind pănă aici, şi nu s-a oprit in vii, spuse căpitanul Roman, inseamnă că victima n-a furat nici un strugure. Aşa-i?...
- Da, il aprobă Micu. După "probe", el ar fi trebuit să se oprească in via lui Dode Ailenei, căci de acolo sunt luaţi strugurii. Din moment ce nu s-a oprit, concluzia este că, intr-adevăr, Costea n-a luat nici un strugure.
- Şi sacul?...
In timp ce plutonierul Anghel plecă după Radu Feodot, soţia lui Costea fu invitată să recunoască sacul de lăngă cadavru.
- Nu ştiu dacă-i sacul nostru, spuse ea plăngănd. Avem acasă mai mulţi saci din ăştia, de iută, cum are toată lumea, dar vă garantez, Ion al meu azi-noapte nu a plecat la furat.
Adus, Feodot inălţa mereu din umeri, in sensul că el este străin de ce se petrecuse cu Costea. Străin-străin, părea a spune gestul lui.
- Ai fost azi-noapte la vie? il intrebă căpitanul Roman.
- Numa’ o juma’ de ceas, pe la unsprezece. Nevasta ştie. Inainte de miezul nopţii eram in pat. M-am sculat devreme, că am treabă multă in bătătură...
- In jumătatea aceea de oră, s-a intămplat ceva in via dumitale?
- Ce să se intămple?!... Nimic! răspunse el, privind mirat la ofiţer.
- Ţipete, ceva. Ai auzit?
- Nimic, continuă Feodot să se mire.
- Pe la alte colibe ai mai fost?
- Eu?! Ce să caut la via altuia? Nu-mi ajunge a mea?
- Căt ai stat in vie, ce-ai făcut? intrebă căpitanul.
- I-am dat un ocol...
- Perfect. Arată-ne atunci o urmă a dumitale, de aseară.
- Cum?... Adică credeţi că n-am fost la vie? Zise el, dorind parcă să intoarcă armele.
- Nu mă indoiesc de asta, zămbi căpitanul.
- Uitaţi aici! arătă Feodot o cărare de urme proaspete, ce se aflau intr-o direcţie opusă locului unde se intămplase agresiunea. Eu le-am lăsat, cănd am trecut aseară...
- Te cred, chiar sunt convins, zise ofiţerul stăpăn pe sine. Dar ţine cont, domnule Feodot, că te-au auzit şi martorii.
Oamenii care erau de faţă aprobară.
- Sunt urmele mele, nu pot să neg... murmură Feodot cu un aer simplu, candid.
- Atunci, să vedem... proba! Spuse Roman cu subinţeles. Avea un alt chip, o altă privire: triumfătoare...


Criminal din gelozie

Micu inţelese "aluzia" ofiţerului şi-l puse pe Grind la treabă. Ii dădu să miroasă urmele de paşi indicate de Feodot. După ce adulmecă urma de miros, căinele plecă in cursă.
- Grind o să ne arate exact pe unde ai umblat aseară, zise căpitanul, privind cu puţină asprime la Feodot. Auziseră şi cei care erau de faţă.
- Cred... răspunse Feodot, galben ca turta de ceară. Căinele nu minte...
- Mă bucur că ştii asta! zise Roman indiferent.
- Ştiu, că şi eu am căini, incercă să pareze Feodot. Sunt cele mai credincioase animale... Nu mint niciodată!
- Incă un amănunt care imi place! mustăci căpitanul. Vreau, insă, să fii "cinstit" pănă la sfărşit, căci dreptatea nu alege!, ii strecură căpitanul o aluzie. Aşteptaţi, probabil, cursa căinelui, probele... Să-l urmărim.
Feodot inghiţi in sec, căpitanul Roman il ghicise. De aici incolo, totul depindea numai de secunde.
Căinele, sigur de el, ca intotdeauna, făcu un ocol prin vie, intră in colibă, ieşi, apoi conduse spre aleea cu iarbă, la locul crimei.
- Mai departe, băiatule! il incurajă Micu. Caută! Caută!
Grind intoarse o clipă capul spre stăpăn, apoi deveni şi mai preocupat de misiunea lui. Dilatăndu-şi nările, ca să perceapă mai bine mirosul care-i fusese dat, el o luă, deodată, pe lăngă colibă, trecănd in via vecină. Mai străbătu incă patru vii şi se opri in faţa unei colibe, luănd in gură o şapcă. Coliba era a lui Dode Ailenei, iar şapca - a lui Costea...
- Las-o jos! Caută! Caută! nu-l slăbi conductorul.
- Căinele lăsă şapca jos şi, după ce făcu căţiva paşi, se ridică cu labele pe uşa colibei, mirosind şperaclul.
- Mai departe, băiatule. Caută! Caută!...
Coborăndu-şi labele de pe uşă, animalul mirosi in jurul colibei. Regăsind urma, el se duse mai intăi in vie, apoi parcurse drumul inapoi, oprindu-se la aleea cu iarbă, unde Costea fusese omorăt. Vru s-o ia la vale, spre viroagă, insă Micu il opri. Acest drum era cunoscut...
Ridicăndu-şi privirea spre Feodot, conductorul observă că acesta era deja incătuşat de Anghel şi acum ţinea capul plecat. Se apropie de el şi-i spuse:
- Dacă doreşti o demonstraţie in plus, facem şi o alegere de persoane după urma de miros lăsată pe sacul cu struguri. E sacul tău!
- Nu mai este nevoie, ii făcu semn Roman. A mărturisit că el l-a omorăt şi apoi a inscenat restul, ştiind că Ailenei nu era la vie fiindcă băuse mult. Nu ne-a spus, insă, de ce i-a curmat viaţa lui Costea...
- Din gelozie, zise Feodot cu lacrimi in ochi. Il bănuiam că trăieşte cu nevastă-mea.
- Ai avut vreo dovadă concretă?
- Au fost vecini şi au copilărit impreună...
- Asta este o prostie.
- Eram băut şi mi-am dat seama după aceea că am greşit...
- Unde este băta? Avem o aşchie din ea...
- In colibă...