Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În comuna Dumbrăviţa, din Timiş, copiii merg la cursuri de şah, dans, ping-pong sau pictură. În acelaşi judeţ, la Bîrna, copiii dau de mîncare la cai şi vaci, merg la muncile cîmpului.
ROMĂNIA, LA EXTREME
Eterna şi fascinanta Românie. Ruptă în cur, cu burta suptă de foame, se plimbă într-un Q7 şi-şi numără terenurile. Oameni bogaţi şi oameni săraci. Aici unu’şi întinde caviarul pe feliuţă, dincolo altul taie mămăliga cu aţa. Aici copiii fac masaj de la 4 ani, "să se dezvolte armonios", dincolo cară cu spatele sacii de fier vechi, ca să aibă mălai pentru mămăligă. Aceeaşi ţară. Acelaşi aer. Plămîni diferiţi. Începem de astăzi un serial de reportaje din care veţi putea vedea România la extreme.
OM BOGAT...
Copii de oraş, la şcoala de la ţară
DUMBRĂVIŢA ● Satul în care nu se mai cultivă decît vileÎn urmă cu cinci ani, Ministerul Învăţămîntului era pe cale să închidă şcoala din comuna timişeană Dumbrăviţa. Unitatea de învăţămînt abia dacă mai întrunea numărul de elevi necesar pentru două clase cu predare simultană. Astăzi, aceeaşi şcoală are două clădiri, dotări care ar fi invidiate de multe şcoli din oraş, iar cei 280 de elevi stau la cursuri de dimineaţa pînă seara, ba mai vin şi în week-end.
În Dumbrăviţa nu se mai cultivă de multă vreme nici grîu, nici porumb, nici cartofi. Pe orice petic liber de pămînt răsar însă vilele precum ciupercile după ploaie. Pe fiecare stradă se construieşte cîte un cartier de case colorate şi cochete. Oamenii însă n-au "fiţe" de îmbogăţiţi. Sînt calzi şi deschişi, ca orice om de la ţară, chiar dacă au vilă cu piscină sau Q7. Copiii lor nu se mai grăbesc astăzi acasă după ore ca să-i ajute la treburile gospodăriei. Sînt ocupaţi cu programul after-school – cursuri de informatică, engleză, pictură, şah, dans de societate, dans modern, karate sau tenis de masă.
AFTER-SCHOOL GRATIS. La clasa a III-a e oră de "ştiinţe". Lecţia nouă e despre protejarea "plantelor şi a vieţuitoarelor", scrie în manualul alternativ. "Dar şi plantele sînt vieţuitoare...", zice, un pic confuză, o fetiţă din primele bănci. Profesoara de biologie o felicită pentru vigilenţă şi modifică, pe tablă, titlul lecţiei. În carte rămîne la fel. Faptul că autorul lecţiei n-a fost mai deştept decît un copil de clasa a III-a nu se poate şterge cu buretele.
Un băieţel blond, cu ochelari rotunzi, din banca a treia de la mijloc ridică timid două degete. "Spune, Alexandru", încuviinţează profesoara, însă puştiul nu se clinteşte din bancă, ci o cheamă la el, arătîndu-i insistent cu degetul spre ghiozdanul agăţat lîngă bancă. În cele din urmă, la insistenţele ei, scoate pe pupitru o carte cu coperţi groase, lucioase şi colorate, pe care se vede fotografia unui dinozaur. Se înroşeşte pînă în vîrful urechilor cînd e rugat să se ridice în picioare şi să arate întregii clase enciclopedia cu monştri dispăruţi. În cele din urmă prinde curaj şi începe să înşire nume complicate ale unor specii de dinozauri. Colegii lui îl completează, pe rînd sau în cor, semn că nici unuia nu-i e străină lumea dispărută.
E ultima oră din programul de şcoală, dar copiii nu par obosiţi. După încheierea ei îi aşteaptă masa şi apoi temele. Nu acasă, ci tot la şcoală. Temele se fac sub supravegherea profesorilor care lucrează după-amiaza. "Practic, copiilor nu le mai rămîne decît să înveţe acasă", spune directoarea şcolii, Benko Hajnal.
CASA PITICILOR. În clădirea de peste drum e grădiniţa. Intrăm încet, pentru că, încă de la uşă, o educatoare ne atenţionează cu degetul la buze să facem linişte. Copiii au terminat masa şi deja sînt în pijamale. La grupa mică încă nu doarme nimeni. Mogîldeţele de 3-4 ani sar de colo-colo printre paturile mici şi colorate, cu aşternuturi ce sclipesc de curăţenie. Andrei şi-a pus pantalonaşii pe cap şi zîmbeşte ştirb către Carina, care ţopăie dintr-un pat în altul. Alţi doi băieţei stau pe burtă în aşternuturi şi spun tuturor că fac plajă. O îngrijitoare mămoasă se plimbă prin cameră cu cîte trei-patru copii în braţe şi îl pune pe fiecare în pătuţul lui. Nu fără a întîmpina rezistenţă din partea micuţilor. În gălăgia dinainte de culcare, o singură persoană doarme dusă, cu picioarele pe pernuţa roz şi cu degetul în gură. "El e cel mai mic. Are doar 2 ani", ne explică îngrijitoarea, uitîndu-se cu drag la băieţelul care respiră liniştit, parcă imun la toată agitaţia din jurul lui. În scurt timp, toate mogîldeţele sînt învelite şi cu nasul în pernă. Hăinuţele au fost aranjate în dulăpioarele colorate de pe margine, jucăriile puse la loc. E vremea poveştii. Shhh!
ATENŢIE! SE FAC CURSURI! Din sala de sport nou-nouţă a şcolii din Dumbrăviţa se aud zgomote de mingi din plastic aruncate şi, la răstimpuri, cineva numără cu voce ridicată – "Una, două, trei, patru, cinci, pe asta ai pierdut-o! Din nou! Una, două, trei...". Profesoara de tenis de masă e la antrenamentele de după ore. O fetiţă blondă, din clasa a VI-a, stă la un capăt al mesei de ping-pong şi încearcă să nu rateze nici o minge aruncată de antrenoare. "Am nişte fete foarte bune aici la şcoală. Ar putea face performanţă", spune profesoara, ea însăşi medaliată la concursuri de tenis de masă.
La etaj, deasupra sălii de sport, e atelierul de pictură. Copiii poartă şorţuri colorate şi baticuţe, ca să nu-şi murdărească uniformele. Ucenicii din clasele I-IV învaţă armonia culorilor, împrăştiind pe coli mari de hîrtie acuarele şi guaşe din acelaşi spectru cromatic. Avansaţii pictează icoane şi peisaje pe sticlă. "Am fost nominalizaţi şi la concursuri internaţionale, în India", spune mîndră de elevii ei profesoara de desen.
Într-o sală din clădirea nouă a şcolii se fac cursurile de şah. E linişte, iar copiii stau cu bărbia în palmă, aplecaţi asupra tablei cu pătrăţele bicolore. Din cînd în cînd se aude ţăcănitul ceasului sau cîte un: "Ţi-am luat-o! Şah!".
Cei mai avansaţi dintre cursanţi au trecut la altfel de adversari – programele de calculator. "Avem doi elevi care învaţă şahul în limba italiană şi engleză pentru concursuri", explică profesorul.
ŞCOALA DE WEEK-END. În Dumbrăviţa, copiii vin la şcoală şi sîmbăta. Cele patru clase de a VII-a şi a VIII-a au în fiecare week-end pregătire la matematică şi limba română pentru teze şi examene. "Am vrut să eliminăm fenomenul meditaţiilor particulare şi al notelor date pe sistemul ăla face meditaţie la mine, ăla nu face. Aici vin toţi la pregătire şi se lucrează cu fiecare după nivelul lui. Nu se cere de la nimeni mai mult decît poate da şi nici un copil nu e marginalizat dacă nu se pricepe la matematică la fel de bine ca la limba română sau la desen. Încercăm să le cultivăm talentele, nu să scoatem din ei oameni-orchestră", spune Benko Hajnal.
Profesoara de limba engleză spune însă că nici un elev, indiferent cît de "netalentat" ar fi la o anume materie, nu e lăsat să aibă rezultate mediocre – "Nu le cerem performanţă dacă nu se poate, dar nici nu le permitem să vină cu argumente de genul eu nu învăţ, că tata are Q7. Şi ce dacă? Tu ai 4 la română!".
NĂVALĂ. Pe uşa de la intrare în grădiniţa din Dumbrăviţa e un afiş pe care scrie cu litere de-o şchioapă – "NU MAI SÎNT LOCURI". Directoarea Hajnal spune că au deja 175 de copii înscrişi în grupe, iar clădirea a devenit neîncăpătoare. "Primăria are în plan construirea unei clădiri noi, mai mare, dar pînă atunci nu se mai pot face înscrieri." La grădiniţa şi la şcoala din sat vin copiii localnicilor, dar şi mulţi din Timişoara şi din comunele limitrofe. Consiliul Local a trebuit să pună la dispoziţia instituţiilor de învăţămînt trei microbuze pentru transportul elevilor, pentru că cea mai îndepărtată localitate din care vin aceştia e la 20 km depărtare. "Spre deosebire de grădiniţele şi şcolile particulare cu program prelungit şi activităţi extraşcolare, la noi nu se plăteşte nimic. Doar masa, compusă din două feluri de mîncare şi desert, care costă 5 lei pe zi", spune directoarea şcolii.
Un alt motiv pentru care părinţii "de oraş" se înghesuie să-şi dea copiii la şcoala de la ţară e faptul că "cel puţin pînă în clasa a VIII-a îi feresc de anturajele periculoase. Aici avem camere de supraveghere pe holuri, în cele două cabinete de informatică, la bibliotecă şi în cele două parcuri. E o comună liniştită", spune Benko Hanjal.
OM SĂRAC ...
Aici banii sînt scumpi
BÎRNA ● Un colţ de rai unde nici din agricultură nu mai poţi să trăieştiÎn comuna Bîrna din judeţul Timiş, lucrurile parcă merg anapoda. Oamenii, care au păduri şi lanuri întinse şi trăiesc de cînd se ştiu din munca cîmpului, sărăcesc pe zi ce trece, pentru că, spun ei, "cei mari ne-au uitat". Abia acum, în 2008, primăria a demarat lucrările de asfaltare. Măcar profesorii care vin să predea în şcoala din sat să facă cei 16 km dinspre municipiul Lugoj pe drum lin, dacă tot şi-l plătesc singuri.
Şcoala din satul Bîrna are 70 de elevi în trei clase simultane. Una la I-IV şi două la V-VIII. Clădirea a fost reabilitată în 2003. Copiii vin la şcoală în fiecare dimineaţă din cele şase sate ale comunei cu un microbuz cu opt locuri. "Astea sînt condiţiile, nu avem ce face", spune Cornel Irinescu, directorul şcolii. Săptămîna asta, elevii au teze. "După ce termină cu tezele începe munca. Vin mai rar pe la şcoală", mărturiseşte directorul.
COPII CU TREABĂ. Elevii din Bîrna nu se trezesc niciodată la 7:00 ca să ajungă la 8:00 la şcoală. 5:00 e cea mai acceptabilă oră de deşteptare pentru ţîncii din sat, pentru că pînă la începerea cursurilor au o mulţime de treburi. "Duc caii la apă şi apoi la păscut, dau drumul la vacă, fac curat prin curte", înşiră Petrică dintr-a VIII-a programul matinal. Abia apoi o ia agale înspre şcoală. El nu merge cu microbuzul, că face doar 10 minute pe jos de acasă. Pe drum îl însoţeşte Beni, vecinul şi colegul său de clasă, care e mîndria şcolii, pentru că are calculator acasă şi "ştie să pună programe". Tot el e cel care îşi mai duce din cînd în cînd colegii "în vizită" în cabinetul de informatică. În vizită deoarece calculatoarele de la minister au sosit abia acum cîteva luni, iar ora de informatică nu era trecută în orar. Computerele au încă ţipla pe monitoare.
SALA DE SPORT DIN MAGAZIE. Programul guvernamental, care susţinea cu fonduri construirea de săli de sport în fiecare şcoală din România, n-a ajuns şi la Bîrna. "Sînt prea puţini copii, ăsta a fost motivul", explică directorul. Au ajuns, în schimb, de la Inspectoratul Şcolar Judeţean Timiş o mulţime de materiale didactice pentru disciplina "Educaţie fizică". "E plină magazia de saltele pentru gimnastică, mingi, avem şi masă de ping-pong. Da’ unde să le punem?", se întreabă retoric Cornel Irinescu. Ora de sport se desfăşoară în curtea şcolii, pe iarbă. Măcar e aer curat şi o privelişte care îţi taie respiraţia. Profesorul de sport, fost luptător, face naveta de la Lugoj. Îi aliniază după înălţime pe cei 11 elevi de clasa a VIII-a şi începe exerciţiile de încălzire. Iarba e moale şi alunecă, dar... astea-s condiţiile.
În curtea şcolii, omul de serviciu construieşte de zor. Sudează stîlpii de susţinere ai unui acoperiş sub care directorul Irinescu vrea să adăpostească cel puţin masa de ping-pong, că nu se face să stai cu ea în magazie.
Două fete, întîrziate la oră, se ivesc pe marginea "terenului de sport". "Voi unde aţi fost?", întreabă profesorul. "Ne-a trimis doamna de română pînă la primărie", spune una dintre ele, cu capul în pămînt. "Aaaa, da! După statele de plată", îi explică directorul profesorului de sport. E zi de salariu.
DISCRIMINARE ŞI SPERANŢĂ. Directorul Irinescu spune că, în sate ca Bîrna, profesorii sînt discriminaţi. "Completările la salariu, conform legii, se fac din bugetele locale. Sporuri, banii de navetă sau prime se dau de la primărie. Păi asta nu-i discriminare? Ce vină au profesorii ăştia dacă lucrează la Bîrna, şi nu la Lugoj? Şi că bugetul e aşa cum e? Bieţii oameni îşi plătesc transportul pînă aici de la ei din buzunar. Nu-i corect aşa..."
Tot el se arată însă încrezător în privinţa învăţămîntului din sat şi crede cu tărie că în viitorul apropiat se va produce o minune. "Sînt semne că tinerii se vor întoarce din străinătate şi-şi vor da copiii la şcoală aici. Şi natalitatea e în creştere. O să vedeţi că peste cîţiva ani nu vom mai avea clase simultane", spune, plin de optimism, Irinescu.
ÎNAPOI LA TREABĂ. După cursuri, copiii din Bîrna se întorc la muncă. Trebuie să aducă acasă caii sau vitele, să hrănească orătăniile din bătătură, să meargă cu părinţii la cîmp. Cele mai multe familii tinere din sat au rămas de nevoie monoparentale. Fie tatăl, fie mama, a plecat la muncă în străinătate. Italia şi Grecia sînt destinaţiile lor predilecte. Sprijinul părintelui rămas acasă sînt copiii. Dar în sat, spun ei, nu mai merge nimic. Petrică, puştiul de 14 ani din clasa a VIII-a, ne duce în gospodăria sa, unde tatăl şi un vecin repară un car. "E greu aici la noi, domnişoară. Am avut 20 de porci şi 80 de capre, dar a trebuit să le vînd, că era prea scump să le mai ţin.
Le-am dat pe nimic. Acum nu mai cresc decît vaca şi doi cai. Pentru ăştia mici", spune bărbatul. Un băieţel din vecini apare în curte cu o invitaţie tentantă pentru Petrică. "S-au copt cireşele la Botineşti, mergi?" Ochii puştiului încep să lucească şi se apropie ţopăind de tatăl său: "Mai am treabă pe aici?". Omul ridică ochii din pămînt şi-i spune să nu plece nicăieri. "Termin cu asta aici şi mergem să şîrîim crumpii ăia (n.r. – să plivim cartofii). Stai, că e de treabă." Petrică îi transmite dezamăgit decizia prietenului său, care ridică din umeri şi o ia la goană pe poartă.
CUM E VIAŢA. În satul Bîrna, 30% dintre localnici sînt ucraineni. Copiii lor nu vor însă să înveţe în limba maternă, ci au ales să o studieze printre materiile opţionale. Sărăcia nu ţine însă cont de naţionalitate sau etnie. Dar unii sînt de altă părere. "Aţi văzut că la noi în sat nu sunt ţigani? De ce credeţi? Pentru că e un sat sărac şi ţiganii nu trag la sărăcie...", zice un sătean cu amărăciune.
Glasul pămîntului
Doru Ionescu şi soţia lui (foto) se întorc de la cîmp pe drumul prăfuit cu un căruţ pe care e pus un maldăr de iarbă. "Pentru porci", explică bărbatul trecut de 70 de ani. E dezamagit însă, pentru că nici carnea de porc nu se mai vinde cum se vindea odată. "Nu mai rentează. Nimic nu mai rentează azi aici. Sînt banii scumpi. Uite, numai anul trecut am tăiat un taur ca la o tonă, aşa. N-am putut să iau pe kilogram mai mult de 20 de mii. Ăştia-s bani? Şi nici n-ai unde să duci carnea. Mai vin pe aici măcelari, da’ cumpără la preţuri de nimic. Nici laptele nu mai ai unde să-l vinzi. N-avem şi noi aici un centru de colectare. Că lumea ar creşte şi oi, şi capre, şi vaci... Da’ ce să faci cu laptele?" Omul crede însă că "viaţa e aşa cum ţi-o faci şi, dacă eşti gospodar, trăieşti şi cu puţin şi nu te plîngi". În sat, locuri de muncă se găsesc numai cu ziua, pe la puţinii care au venit din străinătate şi îşi construiesc o casă, sau la munca cîmpului. Oamenii trăiesc din ce produc şi din bruma de bani pe care o mai trimit cei plecaţi afară. Puţini dintre ei mai merg la Lugoj, la serviciu. Le e greu şi din cauza lipsei mijloacelor de transport, pentru că cei 16 km care despart localităţile sînt străbătuţi zilnic doar de două autobuze: unul dimineaţa şi unul seara. "Aici nici nu mori, dar nici nu trăieşti", zice în barbă Ana Magu, o femeie trecutăde 80 de ani.Nu rataţi!
Citiţi mîine despre Cristian şi Gherdeal, două sate aflate la poluri opuse. În primul, oamenii îşi fac treburile doar apăsînd pe butoane, în celălalt, localnicii aşteaptă două săptămîni pentru a mînca o pîine proaspătă!
MODEL OCCIDENTAL ● Cea mai prosperă localitate din Satu Mare dă luxul pe trăinicie
Foieni – cei mai bogaţi dintre sătmăreni
La Foieni, Satu Mare, bogăţia nu se măsoară în maşini scumpe sau vile fiţoase. Oamenilor le place să spună că averea le stă în sapă, dar e numai o figură de stil. Pămîntul e lucrat în întregime în asociaţii, cu utilaje moderne. Peste 250 de oameni din localitate muncesc la fabrica de mobilă tapiţată, iar un investitor francez, atras de rodnicia pămîntului, visează ca la anul să culeagă primele afine de Foieni.
VÎRSTA SĂRĂCIEI ● Boldenii au adunat în viaţă doar ani şi nevoi
Bolda – satul azil
Bătrînii din cea mai săracă localitate sătmăreană trăiesc la fel ca strămoşii lor de acum 100 de ani. Dacă n-ar fi curentul electric, ai zice că timpul a prins într-o buclă cele 80 de suflete risipite printre casele pustii. Cel mai tînăr boldean are 64 de ani.
ZONA METROPOLITANĂ ● Bogaţii răsar precum ciupercile după ploaie
Lupu-şi schimbă blana-n Vale
Despre omul bogat se zice că e ca iepurele, sare unde vrea. Se mai zice că bogăţia îl strică pe om, dar astea-s doar proverbe din bătrîni cînd vine vorba să trăieşti bine, aşa cum trăiesc cei de la Valea Lupului. Aproape de Iaşi, la o aruncătură de băţ, legat ombilical de mamă, lupul din vale se bucură de cea mai stufoasă blană.
IAŞI 2008 ● Sărăcia nu e un viciu, e un adevăr
Glodenii Gîndului, săraci lipiţi pămîntului
A fi sărac este adesea un mod de viaţă, în care unii sînt încătuşaţi încă de la naştere. Glodenii Gîndului, un toponim. Sintagma prăbuşirii, simţită pe viu, la faţa locului. 30 de kilometri despart lumea "civilizată" a Iaşiului de satul oprit în timpul lui Ştefan cel Mare. "Vai ce gloduri sînt aici, că nici cu gîndul nu te duce", zicea domnul Moldovei, şi aşa i-a rămas: Glodenii Gîndului. Sărăcia nu e un viciu, e un adevăr.
ATRACŢIE ● Zilnic, băieţi şi fete vin de la 25 de kilometri în acest sat să înveţe condusul tractorului
Toate drumurile duc la Ilia
Aici nu sînt case opulente vopsite în roz sau verde şi nici maşini luxoase. Bogăţia satului stă mai degrabă în confortul pe care îl oferă locuitorilor săi, care au apă curentă şi canalizare, cablu tv şi internet, un liceu, magazine de toate felurile şi chiar un loc unde bărbaţii se pot distra sîmbătă seară.
PUSTIU ● Departe de medic şi de şcoală, oamenii au părăsit rînd pe rînd satul
Zi de pîine, la Almăşel
Dacă te naşti departe de oraş sau chiar de centrul de comună, şansele tale de reuşită în viaţă sînt mai mici. Aşa stau lucrurile şi cu Almăşel, sat din comuna Zam, Hunedoara, unde cei 20 de locuitori îşi cumpără pîine numai joi şi îşi primesc veştile şi pensia în aceeaşi zi, o dată pe lună.
BUDILA ● Satul unde sărăcia merge în curul gol pe stradă
"Visul meu este să fiu servitoare"
Budila. Bodola. Aş vrea să-l văd pe preşedintele Băsescu făcînd o baie de mulţime aici. Mi-aş dori să aibă curajul să intre în casa unde copiii mici adorm plîngînd de foame, pentru că sora cea mare nu mai are haine de pus pe foc, să termine de fiert fasolea. Aş vrea să-l aud pe preşedintele tuturor românilor vorbindu-le celor patru copii care stau singuri, îngrămădiţi într-un pat, acoperiţi de-o pătură şi de mizerie, cu o juma’ de pîine în faţă. Budila. Bodola. Şi aici tot România e…
SÎNPETRU ● Dacă ai cu ce, cu cine şi de unde, poţi!
"Săracu’ e născut pentru aşa ceva"
Budila e la 18 km de Braşov, înspre est. Sînpetru e la nord de Braşov, la 5 km distanţă. Satele nu-s departe unul de celălalt. Geografic.În realitate, distanţa e ca de la cer la pămînt.
