Al. Davila şi I.L. Caragiale

Povestea cineva, nu demult, ca un turneu al unui teatru romanesc, intr-o capitala vest-europeana, cu una dintre piesele lui Caragiale, pare-mi-se 'O scrisoare pierduta', i-a facut pe vestici sa rada in hohote, desi nu cunosteau limba in care se juca. E unul dintre semnele multe ale universalitatii unui scriitor, dar si un semn al atemporalitatii operei sale, perfect valabila in orice timp si in orice loc.

Hypolite Taine spunea: 'Un scriitor nu apartine istoriei prin accidentele vietii lui, ci prin ta­lentul sau si talentul sta in scrie­ri­le sale'. Totusi, un 'accident', o banala fotografie, veche de zece ani (atunci, acum un secol), pusa de un fotograf in vitrina ate­lierului sau cu doua zile inainte de aniversarea lui Caragiale, in ianuarie 1912, l-a inspirat pe redactorul unui ziar sa faca interviul despre care voi pomeni ceva mai la vale. De ce? Pentru ca acea fotografie ii reprezenta pe doi mari dramaturgi romani din zorii veacului XX, I.L. Caragiale si Alexandru Davila.

Cum spuneam, jurnalistul – care semneaza, sibilinc, 'M. Faust' – vede fotografia si exclama: 'Ah! Iata un document de actualitate', intra, negociaza cu mesterul, si 'peste cinci minute eram in posesiunea tezaurului'. 'Tezaur?', mai intreaba el, 'Da. Nu exagerez. Fotografia in sine e ieftina, dar cei doi maestri pe care ii reprezinta imi sunt scumpi'. Urmatorul pas – pentru ca spuneam ca e vorba despre interviu – este sa-l caute pe Alexandru Davila, sunandu-l la locuinta lui, dupa care se prezinta acasa la acesta, cu creionul si carnetul pregatit. Fara a fi fost 'fermecat dintru inceput' de Caragiale, foarte repede Davila devine unul dintre marii sai admiratori. Dar 'admiratiunea mea pentru acest scriitor a ramas in domeniul platonic, pana am venit in capul directiunii generale a teatrelor. Atunci am avut putinta s-o traduc in fapta'. Acestei prietenii Caragiale datoreaza montarile excep­tionale ale unor spectacole precum 'Scrisoarea pieduta', 'O noapte furtunoasa' si 'Na­pasta', spectacole care s-au jucat de cate 25 de ori in sir cu sala plina si, ca o curiozitate, cu spectatori care revedeau o piesa de cate cinci-sase ori la rand. Iar printre acesti spectatori de o fidelitate iesita din comun se aflau si cativa mari oameni politici ai momentului. O, ce dreptate aveau latinii: Ridendo castigat mores! Si cu cat razi mai mult de aceleasi moravuri, cu atat sunt ele mai repede vindecate.

Mai tarziu, cand Davila isi face propria-i companie de teatru, Caragiale avea sa scrie monologul de deschidere, acel 'Incepem!' menit sa fie un 'captatio benevolenti' pentru publicul bucurestean. La ceasul aniversarii a 60 de ani de viata ai dramaturgului, Davila are o durere: 'Daca Comedia franceza se onoreaza a mentine si dupa doua sute de ani comediile lui Moliere in repertoriul ei, teatrul nostru National nu face la fel...' De fapt, la aniversarea lui, teatrele din Bucuresti nu aveau in repertoriu piese de Caragiale.

Si asta pentru ca, pe de o parte, dupa plecarea la Berlin a lui Caragiale, multe dintre teatre nu-i mai cereau piesele sa fie jucate si, pe de alta parte, pentru ca dramaturgul nu voia sa fie jucate decat de marile trupe, motiv pentru care nu permitea punerea lor in scena decat de cei pe care ii autorizase in scris.

Peste ani, gandul lui Davila s-a implinit: acela ca Teatrul National sa poarte numele lui Caragiale si repertoriul lui sa contina permanent macar o piesa a dramaturgului.