x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Special ""Am mers de-a dreptul""

""Am mers de-a dreptul""

de Daniela Cârlea Şontică    |    01 Aug 2007   •   00:00
""Am mers   de-a dreptul""

Inceputurile

"Am avut o copilărie frumoasă, a cărei amintire m-a intărit in vremea greutăţilor, de la mănăstire şi pănă la slujirea actuală din Biserică"

Inceputurile

Cănd la 7 februarie 1915 s-a născut la Tocilenii Botoşanilor pruncul Toader, nimeni nu a bănuit ce om mare va ieşi din el.

Oamenii de prin sat n-au ştiut nici o clipă că peste ani şi ani ii vor spune cu smerenie şi măndrie indreptăţită: "Sărut măna, Prea Fericirea Voastră!". Dar in cazuri de felul acesta nu este după cum vor oamenii, ci după cum rănduieşte Cel de Sus. Părinţii copilului care a ajuns patriarh, Dumitru şi Marghioala, au adus pe lume unsprezece copii. Este fascinant să afli cum din familiile unor ţărani cu mulţi copii se ridică oameni mari, care au ceva important de făcut, de spus, de lăsat in urma lor. Toader s-a făcut băiat de şcoală, a mers la invăţătură in sat, ca toţi copiii. Ii plăceau cărţile, il atrăgea buchia lor misterioasă. Invăţător era fiul preotului din sat, care ii chema pe copii şi la slujbe. Dulceaţa acelor zile de demult l-a alinat in toate clipele grele pe părintele patriarh. In interviul pe care l-a acordat ziarului nostru in toamna trecută, Patriarhul Teoctist vorbea despre copilărie ca despre un lucru de neuitat. Cum i-a fost copilăria intr-o familie grea, cu 11 fraţi?, l-am intrebat. Ne-a răspuns: "Ca orice fel de copilărie. Cred că nu există om care să-şi uite copilăria! Ca fiecare dintre noi, şi eu o simt, o văd şi o trăiesc permanent. Ea a fost legată de viaţa unei familii modeste, de ţărani, dar bogată sufleteşte, chiar dacă ei erau neştiutori de carte. Eu eram al zecelea din cei unsprezece; penultimul. Imaginaţi-vă o familie de 13 persoane adunată in jurul unei măsuţe rotunde cum e cea a lui Brăncuşi! De multe ori ne lipseau vasele. Dar, deşi nu erau vase pentru fiecare, nu ne lipsea comuniunea. Acesta este inţelesul comuniunii familiei! Sărăcia nu trebuie să ne lipsească de această comuniune. N-am văzut-o pe mama mea stănd la masă, hrănindu-se; am văzut-o numai servindu-ne pe noi, copiii, sau aducăndu-ne de măncare pe ogor, unde eram la muncă. Mama era o fiinţă foarte firavă, pe care eu, insă, o vedeam voinică. In primii ani ai copilăriei, mă găndeam cum de poate să vină incărcată cu atătea bucate tocmai din sat - aflat la o distanţă apreciabilă - la noi, pe ogor. Am avut o copilărie frumoasă, a cărei amintire m-a intărit in vremea greutăţilor, de la mănăstire şi pănă la slujirea actuală din Biserică. Tot mereu mi-am amintit de unde am pornit şi unde sunt in punctele respective şi sigur că i-am avut prezenţi şi pe fraţi şi pe surori şi pe părinţii mei, cum ii am şi acum".


La 14 ani, a incolţit in mintea sa fragedă ideea de a sluji lui Dumnezeu cu toată fiinţa. Şi acest lucru ştia că nu se poate decăt mergănd la mănăstire. In acelaşi interviu povestea despre momentul acesta unic atăt de frumos, incăt l-am văzut aievea trecănd peste dealuri, singur, cu dărzenie, cu credinţă. Citisem prin cărţi căt de grea e prima zi la mănăstire. L-am intrebat despre aceasta, dar cu delicateţe, nu a povestit nimic despre "incercările" la care sunt supuşi incepătorii. A povestit despre frumuseţea şi bucuria acelei zile care se implinise in ciuda supărării părinţilor care l-ar fi vrut lăngă ei. "Cum să nu imi amintesc, pentru că acel moment constituie un inceput, pentru că eu, in viaţa mea, am avut multe inceputuri, dar, va veni un singur sfărşit… La mănăstire, a fost un inceput foarte important, acela a fost inceputul adevărat al vieţii mele şi m-am simţit, aşa, cu totul răpit de frumuseţea locului, pe care nu-l văzusem niciodată pănă atunci, pentru că atunci cănd am plecat nu ştiam unde plec". Tănărul ajunsese la Sihăstria Voronei, o mănăstire aproape de satul natal. "N-am mers pe drumul obişnuit, ci de-a dreptul, atăta sete aveam. Am străbătut calea peste cămpuri, peste şosele, peste sate, direct. Am pus semn, pentru că judeţul Botoşani, dacă il vede cineva, este străbătut de coline, iar de pe o colină pe alta ai un orizont foarte larg, şi de acolo, de pe colina satului meu, se vedea pădurea unde se spunea că este mănăstirea. Şi am pus semn in minte că plecăm de aici şi ieşim dincolo. Şi aşa a fost. Şi cănd am ajuns in poiana, in luminişul mănăstirii, am zis, mi-aduc aminte, aici este Ierusalimul cel ceresc! Se scrie despre aceasta in Apocalipsă. Auzisem despre aceasta la şcoală. Am plecat intr-o zi de duminică, Duminica Tomii, primăvara. Era o zi senină, caldă şi turlele bisericii din mănăstire străluceau in lumina, de acum, a apusului de Soare, pentru că se făcuse aproape seară cănd am ajuns. Frumos de tot! Am intrat in mănăstire cu dificultate, pentru că in mănăstirea mare nu se primeau minori, aşa că m-au trimis la un schit, la patru kilometri mai incolo…". De dincolo de pragul mănăstirii, celelalte au venit ca nişte dealuri de urcat, ca nişte văi de coborăt. Totdeauna cu mintea la cer.


SENSIBILITATE. Legătura cu biserica, viaţa in mănăstire de la o vărstă atăt de fragedă i-au adus patriarhului o sensibilitate sufletească care altfel ar fi fost poate estompată de greutăţile vieţii: "Aveam găndul (de a merge la mănăstire - n.r.) mai dinainte, impreună cu alţi colegi de-ai mei, iar din timpul şederii in mănăstire mi-a rămas legătura aceasta sufletească cu natura, cu florile, cu arborii, cu văile, cu dealurile, cu toate formele de relief. Eu le văd altfel decăt le vede cineva. Şi acum, cănd merg spre Arad sau spre Oltenia sau spre Bucovina, pe unde am fost Episcop sau Mitropolit, cănd văd o poiană sau arborii pe care-i ştiu, simt că imi sunt prieteni şi dialoghez sufleteşte cu ei."


Dragostea de biserică şi de şcoală

La 91 de ani, Patriarhul ne vorbea despre tănărul care era la 14 ani, cum a intrat in viaţa călugărească: "Aceste lucruri sunt greu de formulat şi de scris, pentru că, atunci cănd eşti la o vărstă ca a mea, se tălmăcesc altfel. Dar le ţin minte aşa cum le-am trăit, incă de pe vremea cănd sora mai mare mă purta in braţe la biserică. Nu exista sărbătoare sau zi de duminică, cănd clopotul bisericii vestea că este sfănta Liturghie, ca să nu vină cineva din familie la biserică. Iar cei care mergeau din familie la biserică trebuiau să işi ceară iertare de la ceilalţi. Ţin minte, din primii ani ai copilăriei, figura preotului Gheorghe Romanescu, care slujea mişcăndu-se printre enoriaşii lui. Fiul lui era invăţător in sat. Cănd am mers la şcoală, la şase ani, am intrat in şcoală datorită acestui profesor. Şcoala era modestă, o casă ţărănească, iar el nou, pentru prima dată, aşa că m-a inscris in catalog fără ştirea părinţilor mei. N-aveam şapte ani, dar de atunci am simţit dragostea faţă de Biserică, de preot, de profesorul care ne invăţa şi rugăciuni, şi căntări. Ne adunam la şcoală, iar de acolo, căte doi de mănă, ne duceam la biserică. Ţin minte momentele acestea cu adevărat sfinţitoare de suflet".


Cititi si: ● Patriarhul ● Un vis: catedrala ● Sus să avem inimile! ● A ferit biserici de la demolare ● Intălniri istorice ● Calea către Patriarhie ● Inaintaşii săi ● Misiunea diplomatică ● O ultimă vizită

×
Subiecte în articol: eveniment cănd biserica manastire